Cultura -> Celine: Moarte pe credit

„Enigma Céline” sau „cazul Céline” sunt termenii care i se atribuie in istoria contemporana a literaturii aceluia a carui biografie si opera au fost estompate de prejudecatile partizanilor sau adverarilor, dar si ale lui insusi. Unii l-au considerat un clasic refulat, altii – un suprarealist inconsecvent cu sine. Recunoasterea valorii operei scriitorului a venit abia dupa al Doilea Razboi Mondial, atunci cand criticii au luat distanta fata de erorile grave ale lui Céline din timpul marii conflagratii mondiale. Critica literara il considera un Rabelais fara seninatatea rabelaisiana, fara optimismul si increderea in om a acestuia. Ferdinand, personajul principal din „Moarte pe credit” (1936), al doilea roman al scriitorului, este un Pantraguel tenebros, plin de neincredere, o neincredere izvorata din propriile experiente tragice. De altfel, intreaga opera céliniana ilustreaza conceptia prezenta adesea la alegoristii medievali, potrivit careia existenta e un joc pe care omul il disputa cu moartea. intrebandu-se daca tot ceea ce este infatisat in cartile sale in culori atroce a fost descoperit de privirea lui sau daca viziunea a fost modificata de o sensibilitate maladiva, critica literara a ajuns la concluzia ca universul romanesc al lui Céline este consecinta unei optiuni literare lucide. Propria copilarie a sciitorului devine in „Moarte pe credit” mai sumbra, pentru ca trebuia sa corespunda universului literar creat de el. Este semnificativa, in acest sens, prezenta noptii si a cetii, universul descris sub imperiul lor devenind estompat, fara linii clare, sau cosmaresc. Cu toate acestea, Céline nu a fost un cinic. Exista in roman zone poetice vaste, care exprima aspiratia spre puritate a naratorului-personaj. Acest al doilea roman marcheaza si punerea la punct a stilului célinian, caracterizat de fraze intretaiate de puncte de suspensie, a „stilului perforat”, „stilul-dantela”, care nu aparuse decat sporadic in „Calatorie la capatul noptii”, primul sau roman. De asemenea, „Moarte pe credit” nu mai are caracterul demonstrativ al cartii anterioare, iar disperarea atinge aici farsa si truculenta, exprimate intr-un limbaj pe masura, de o uimitoare bogatie, in care expresia familiara, argotica, feroce creste luxuriant. Asistam parca la un dans macabru, unde negrul poate fi culoarea mortii, dar si a unui anumit tip de umor. Cuvintele scriitorului sunt semnificative in acest sens: „Lumea e nostima; moartea e nostima; de aceea, cartile mele sunt nostime si, in fond, eu sunt un om vesel”. Imaginile, de o autenticitate extraordinara, par a tasni din adancurile unei constiinte confruntate in permanenta cu spaimele intregii umanitati care are atata nevoie de speranta