Manelele sunt un fenomen postrevolutionar, care a invadat spatiul spiritual romanesc, dandu-i un aer nu balcanic, ci mai curand grotesc.
Balcanismul nostru, valorificat la un nivel superior de un Ion Barbu, de exemplu, se revarsa la modul ordinar si insalubru in aceste asa-zise "productii": manelele. Surprinzator nu e faptul ca exista, pentru ca exista o multime de alte subproduse culturale in Romania noastra, ci ca ele prospera, acapareaza, se aud la orice ora si in orice loc.
Incepem sa ne intoxicam, sa ne indoctrinam, suntem tratati drept blazati daca nu ne plac manelelele.
Dupa unii ar trebui sa fraternizam, sa facem mitinguri cu lozinci „Traiasca manelele”, sa introducem in filarmonici maneaua, sa o consideram un element fundamental al spiritului nostru, sa celebram nunti, botezuri etc. pe aceste melodii onctuoase, urat mirositoare, care scot in evidenta spoiala noastra de civilizatie. Pe diverse posturile de televiziune care pretind ca se respecta ascultam celebra manea pemtru ca nume ridicole precum Adrian Copilul Minune, Adi de la Valcea etc. inseamna mai mult decat un politician, un scriitor, un pictor, un scenograf etc.
Valorile romanesti se pierd sau exista ascunse undeva, departe de aceste zgomote indecente si noi disparem spiritualiceste dincolo de spatiul mioritic al lui Blaga.
Maneaua este un fenomen asemanator cu telenovela.
Telenovela, importata din spatiul sud-american, a devenit pentru o buna parte din populatie o adevarata hrana sufleteasca.
Am receptat tot un subprodus cultural, pe care l-am valorificat si adaptat, creand si noi povestile noastre de iubire tragice si lacrimogene, mai ceva decat in filmele indinete produse la Bollywood.
Am uitat insa ca literatura sud-americana a dat nume celebre in istoria universala a literaturii, ca exista o lume fabuloasa pe care scriitorii au exploatat-o in viziuni din ce in ce mai personale, creand mituri moderne.
Sunt lucruri mai putin receptate, pentru ca la noi sud-americanismul este sinonim cu telenovela, fotbalul sau muzica latino.
Uitand sa fim profunzi, lumea noastra insasi devine o lume a telenovelei, viata noastra este o telenovela, noi suntem personaje de telenovela...
Si daca am fi radicali, l-am cita pe Eminescu: „
Cum nu vii tu, Tepes, doamne...?”. Dar cine isi mai aminteste de Eminescu astazi, cand in urechile noastre rasuna lalaitor, fals si persuasiv: „
As da zile de la mineee,/ Sa mai fiu o zi cu tineee...”.
Un articol de Mariana Dobrica
