Editorial -> Impresii de calatorie

Nu imi stiu numarul vizelor de pe pasaport. Sunt multe, in orice caz. Am perioade cand stau, luni de zile, pe drumuri. O saptamana aici, una acolo, una dincolo. Nu ma plang.
Sunt unii care ar plati bani grei pentru ceea ce eu pot numi deja rutina.
Am dimineti in care ma trezesc si nu stiu unde sunt. Vad tot felul de oameni, care trec ca pisicile, fugar, fara sa lase decat urme si impresii.
Am zburat cu tot felul de companii aeriene, de la low cost cu avionul gata sa se prabuseasca la o adiere de vant pana la companii mari cu avioane moderne si servicii de lux. Avioane. Multe.
Se poate presupune ca, dupa numele companiei si pretul biletului, si pasagerii sunt diferiti. Aiurea, fauna exista peste tot. Si de o parte, si de alta. Dar parca in ultimele dati, fenomenul s-a extins, ca raia, iar proasta crestere a atins cote alarmante.
Intr-una din ultimele calatorii m-am crezut, cu adevarat, pierduta intr-o cursa-de-autobuz-spre-Faureii-din-Vale (imi cer scuze celor care stau in acea localitate, e doar un exemplu didactic!).
Remarcele colegilor de scaun la trecerea insotitoarei de bord sunt demne de piata Matache cel mult- Ia uite frate, o fi ziua ei, de ce serveste pe toata lumea? si reactiile lor la atentionarile ei repetate.
Va rog, inchideti telefonul mobil. Nu imi mai faceti cu ochiul, va rog, regulile sunt aceleasi pentru toata lumea ma pun serios pe ganduri despre capacitatea unora de a se integra intr-o societate civilizata si de a intelege care-s riscurile calatoriei cu avionul.
Deoarece „proasta dreacului” nu s-a lasat impresionata de muschii umflati si telefonul luat in rate sau la oferta si decodat pe care i l-au aratat insistent, tinerii respectivi s-au distrat timp de trei ore intregi in a apasa pe butonul de apel pentru insotitorii de bord, dupa care prefacandu-se ca dorm la trecerea ei spre apel.
Sunt din nou in avion si din nou am parte de tratamente preferentiale. O turma de berbeci vrea absolut sa stea pe niste locuri care li se par lor mai libere. „Hai, ba, acolo, ca uite sunt 5 scaune libere, ce dracu, doar nu o sa ne dea astia la o parte.
Explicatiile personalului sunt aproape inutile.
In timp ce noi, restul, asteptam eliberarea culoarului (va rog, va roooog, cand calatoriti cu avionul, nu ramaneti pe culoar. Nu il blocati, mama lui, mai trebuie sa treaca si altii pe acolo.
Nu e culoarul pe care l-ati cumparat de la supermarket! Ah, si nici spatiul pentru bagajele de mana nu e facut sa depozitati numai voi bagajele in el) cei 5 viteji s-au asezat nonsalanti pe scaune.
„Noi stam aici.” Si mai incet- „Ale dracu`, ce, ne invata ele pe noi? Pai dupa ce ca dam atata pe bilet!”
Nu am mai vazut cum s-a rezolvat situatia. Din zona lor vine totusi un miros de sosete (sosete or fi?!), am senzatia ca s-au descaltat si ca folosesc scaunele libere pe post de suport pentru picioare. Imi e frica sa investighez mai mult, deja sunt in prag de hepatita.
Telefoane deschise.
Femei care schimba copiii de scutece in public.
Oameni care cer de 5-6 ori sa le schimbe meniul. „Puiul e nasol, da` fructe de mare de ce nu aveti, a, aveti?! Dati-mi miel atunci!”, „Papusica, da` un numar de telefon ai si pentru mine?”
Copii care urla, alearga si iti varsa mancarea peste tine. „Tine-ti mancarea, femeie, ce, stie Gigel ce face la 8 ani?”
Oameni care beau cateva sticle de vin si nenumarate beri sau le cara cu ei la coborare, ca sunt gratis.
Mirosuri.
Sunt trista. Si dezgustata. Va rog, inainte de a lua avionul, faceti macar un dus.