Editorial -> O poveste de Craciun

Era dimineata. Sau seara? Inca nu stia, pentru ca doar ce deschisese ochii de cateva minute. S-a uitat in jur. Mda. Oare cine sunt cei care-l strajuiesc? Ar trebui sa-i cunoasca? Mda. Sunt toti la fel, imbracati in acea uniforma verde, cu garnituri maro. “Hei!” a strigat. Nimic. “Hei! Ma aude cineva?”

Un fosnet usor vine din apropiere. Strajerii inalti se misca. Toti in acelasi ritm. Uitandu-se la ei, simti cum il ia ameteala. “Ce faceti? Dansati?” Nimic, aceeasi liniste, acelasi fosnet usor, aceeasi miscare molcoma a strajerilor. Dar el de ce nu simte nimic? Intr-o incercare disperata de a se misca, isi clatina capul. De sus incepura sa cada fulgi albi. Se uita la ei cu ochii mari si muti. “Ce sunt oare? De unde vin?” Un aer rece si subtire ii infasura gleznele. Se zgribuli cu o miscare necontrolata. Strajerii incepura un dans frenetic, din ce in ce mai amplu. Aerul rece de la glezne il strangea mai tare, ii amortea suflarea.
In lumina difuza vazu o silueta strecurandu-se incet catre el, mangaind fiecare strajer pe langa care trecea. Era o mangaiere usoara, mai mult o atingere, o parere. Silueta continua sa se apropie. Sufletul ii ingheta, rasuflarea i se opri, pana si aerul rece de la glezne ramase nemiscat. Naluca se opri langa strajerul din dreapta lui si ridica mana. O stralucire de metal rupse aerul. Din mana siluetei porni un fulger argintiu care se infipse in gleznele strajerului. “Ahhhhh......” Atat. Un geamat. Fulgerul lovi naprazanic inca o data, si inca o data, si inca odata! Strajerul nu mai gemu... Dupa cateva lovituri, cazu la pamant drept, asa cum era invatat sa strajuiasca de ani intregi. In cadere ii mangaie obrazul si il privi adanc in ochii speriati. Silueta apuca strajerul de picioare si pleca la fel de linistit si lunecat cum venise.

In urma strajerului ramase o urma lunga pe fulgii albi.
Liniste...era dimineata? Sau seara? Timid, tremurand, se intoarse catre strajerul din stanga si il privi intrebator. Acesta deschise ochii mari, iar in ei se putea citi o poveste veche, de cand lumea...In ochii lui vazu o asezare omeneasca luminata, cu case acoperite de fulgi albi si pufosi – i-au spus ca o cheama “zapada” – cu becuri mari multicolore agtate sus de tot, cu ploaie de stele argintii si copii dansand si razand. Un batran intr-un colt canta la o vioara veche o melodie lina, la taraba ei o negutatoare dadea copiilor mere coapte in caramel, oamenii se bucurau si radeau. In mijlocul lor vazu ceva cunoscut...El sa fie?
Da, era el, strajerul din dreapta, in uniforma lui verde cu garnituri maro, dar ce frumos! Curat, drept, semet, asa cum il stia de cand deschisese ochii! Pe umeri purta galoane rosii, aurii si albastre, pe piept decoratii stralucitoare, iar coiful era impodobit cu o stea!

Muzica dintr-o flasneta ii invalui pe toti, impreuna cu un miros dulce, de cozonac cald si proaspat si cu aroma de scortisoara...
Liniste...era dimineata? Nu, era seara. Acum stia. Era Seara de Ajun, seara minunata si sfanta in care toti strajerii in uniforme verzi cu garnituri maro primesc decoratii stralucitoare si sunt inconjurati de dragoste.
Micul bradut inchise ochii zambind si visa la Ajunul lui de glorie, in care avea sa stea impodobit si nins in mijocul copiilor si a mirosului de cozonac si scortisoara...