Povesti -> El si ea

El si ea se intalnesc in fata zidului. Ea ii intinde mana. El o cuprinde in mainile lui vanjoase si batatorite, o duce incet la buze, o saruta cu buzele moi abia atingand-o, apoi, cat ai clipi din ochi, ii da drumul - o lasa sa cada. Ea nu observa nimic; priveste spre zid semeata, cu fruntea ingalbenita, incruntata, de parca nu ar fi trait in acel moment, n-ar fi existat in acel loc, ci dusa departe cu gandul se intreba intruna daca nu-i cumva un altul. El o veghea din umbra, lipindu-si umarul gros de peretele zidului, inclestandu-si maxilarul cu putere, - il durea enorm, dar era erou, ii putea face fata - scartaind din dinti tot mai mult, de parca ai fi spus ca mai aveau putin si vor ceda. Apoi il vedeai scuipand intr-o parte, aparandu-i un zimbet subtire in coltul gurii, a lehamite, ce mai! - a lehamite!

Ea nici nu-l baga in seama, dar nici nu insemna ca nu-i pasa. Ii era mila de el: bucati de dinti si masele inchegate de sange, numai pe fata lui se putea citi “avalansa”.
De ce? Nu stiu!
Se intrebau poate amandoi. Nici unul, nici celalalt nu se scapau din ochi, erau ca doua scantei care se intretaiau. Nu le era frica, nu le era teama, nu le era nici-cum pentru ca, nu se cunosteau. Ea i-ar fi propus de mult o credinta, el i-ar fi inteles dezgustul; erau constienti de ce fac, dar nu erau constienti de ce sunt in stare. Unul dintre ei mergea prea departe. Dar care? Ea il tachina in treacat cu privirea, el se facea rosu ca racu’ - sau ca dracu’ - si-asuda din cap pina in picioare plecandu-si privirea in pamant. „Esti atit de slab…”, ii spunea ea intr-o doara; si el bum! Se arunca la pamant tavalindu-se, dand din maini si din picioare, suferind…suferind. A ce? Nu conteaza. Ea il facea sa se simta un microb, sa se simta un nimeni; el o facea sa se simta pe ultima treapta in ierarhia societatii, sa se prostitueze in fata unui cersetor, in fata unui gunoier, in fata unui orisicine intalnit in cale. “Sa blestemi cerul pentru atata lucru!” “Sa blestemi pamantul pentru atata lucru!” Sa blestemi “cerul si pamintul” doar pentru atata lucru. Nu! Nici pamintul, pe care cu picioarele, trupul, intreg corpul lor l-au simtit, l-au atins pana in maduva oaselor; nici cerul, deasupra lor nu-i mai breaz, ca l-au privit dezgustati, incrancenati, inrobiti ai pamantului vremuri - nu le e de nici un folos, si pamantul si cerul, pentru ei e totuna.

Cine e ea? Cine e el?
Doua fiinte intr-un Univers inchis plangandu-si la portile zidului “facerea”. Ea il dojeneste, el ii cere mila, si unul si celalalt isi cer siesi Rasturnarea. Nu Posibilul, nu Imposibilul, ei cer de la ei Rasturnarea. Acea viata a “celuilalt” care moare incetul cu incetul, se spulbera, se topeste pana nu mai ramane “nimic”. Isi cunosc bine faptele, isi cunosc pacatele, dar nu-si cunosc in esenta ce-i al lor. Ea il priveste cu ochiul inimii care se stinge, el o priveste cu ochiul mintii care ingheata. -”Ai venit sa ma ucizi, fiara salbatica in carne si oase cu chip de femeie? O…demon, de te apropii de mine ma strecor ca soparla printre ierburile inalte si verzi…Ma strecor intr-atit incat omul din mine soparla sa fie, si nimic altceva sa nu mai ramana in urma,”nimic” precum “haosul” dinainte de timpuri.”

Pe el il trec fiorii, se cutremura ingretosat, vomita, se intinde cu fata lipita de zid si asculta. Trec un ceas, trec doua, nimeni nu-l opreste sa doarma; isi asculta bataile inimii, cu rasuflarea inabusita, transpira la ceafa, curg ape pe sira spinarii si nimeni nu-l trezeste. Ea in genunchi, cu fata spre zid, intr-o balta de singe - singele lui -, sfredelindu-si hainele una cite una, cu corpul lipit de zid, tremurand toata, cu bratele intinse in semn de rastignire isi canta in soapta “sfirsitul”.

In fond, si unul si celalalt, asteapta sa le vina prin chemare, dincolo de zid, dincolo de propriul corp, dincolo de propriul suflet - Rasturnarea: care nu e nici Mintuire, care nu e nici Credinta, care nu e nici Nimic; care e calea prin Rasturnare catre un Ce Absolut!

Cam atit despre “ea si el”