Era spre dimineata…
Zapada lucea in reflexe albastrui, copaci ca de sticla se insirau de- a lungul cararii ce duce spre sat. Aburi si ceata, totul parea prafuit, indefinit si totusi, atat de real…
Casele scunde ale targului se ingramadeau la intrarea intunecata a drumului ce duce spre moara, iar in mijloc, imbracat in luminite palide, multicolore, se vedea parculetul.
Imediat, la dreapta, cand treceai spre piata cu tarabe si magazine cu grilaje de fier, incepea un gang ce ducea spre podetul de peste rau care unea partea veche a satului cu cartierul de blocuri.
Aburi si ceata, indefinite si totusi atat de reale, casele tradau o existenta a lor, ca niste pagini misterioase ale vietii…
In piata, o multime de chipuri, sau naluciri ale inchipuirii mele, ori poate ale memoriei, ma strigau pe nume, apoi dispareau definitiv, ca in secunda urmatoare, apareau chipuri noi, voci ciudate si numele meu, rostit ca un ecou.
- Ce caut aici? Demult nu mai vreau sa stiu nimic de acesti oameni, apoi, ei nu m-au vrut niciodata.
Un zgomot brusc, am intors capul sa vad de unde vine, insa totul disparuse ca un castel de nisip atins de o adiere de vant. M-am trezit tarandu-mi pasii pe straduta alba ce duce spre numarul 30 al casei parintesti.
In momentul urmator, cu degetul aratator am vrut sa bat la poarta veche, mare, din lemn de fag. Lemnul era moale, ca celuloza, iar loviturile mele ramaneau fara rezonanta, asa incat nimeni nu putea sa afle de aparitia mea neasteptata. Prin fereasta cu bruma, desluseam chipul palid al mamei. Privea in jos, probabil la masa acoperita cu vesnicul stergar alb-galbui, unde de obicei se gasea copaita cu aluat de cozonac pus la dospit…
“Copilul si arborele, cauta catre ce-i mai inalt decat ei” (Hólderlin)
© Adriana Vidroiu Stanca
Valencia
