Psihologie -> Pe aici nu se trece

Pe aici nu se trece

Publicat: 20.03.2009

masti personalitate, oameni, reactii, DE CE NE ASCUNDEM DE CEILALTI

MOTTO: "Once we accept our limits, we go beyond them" - Albert Einstein
Suntem niste fiinte ciudate, noi oamenii. Natura i-a dat fiecarei specii toate armele necesare sa poata supravietui, sa se hraneasca, se vaneze, sa se apere.
Iar noua, oamenilor, ne-a dat inclusiv gandirea si libertatea de a alege.
Bine, cei religiosi imi vor spune ca libera alegere ne-am facut-o cadou chiar noi, in secunda in care Eva a muscat din marul interzis.
Indiferent cum, avem marea sansa sa putem decide singuri ce facem cu viata noastra.
Unde sa locuim, unde sa lucram, pe cine sa iubim, cu cine sa ne intemeiem o familie, pe cine sa ne facem prieten si pe cine sau ce sa tinem la distanta.

Si facem asta prin niste bariere bine asezate in fata sufletelor noastre, bariere cateodata atat de puternice incat nimic si nimeni nu le poate darama, oricat si oricum ar incerca. Uneori aceste bariere sunt reprezentate de principiile educate in noi de-a lungul anilor, in familie si in societate. Aceste principii ne sunt repere morale, cu ajutorul carora facem diferenta intre ce este bine pentru noi si ce nu. Multi suntem incapatanati si ne traim viata dupa aceste principii fara abatere, ca si cum ar fi litera de lege. Daca incalcam vreun principiu, mai ales unul de baza, un fundament al devenirii noastre ca oameni, simtim ca ne-am tradat, ne simtim murdari, josnici, refuzand sa ne acordam scuza ca suntem oameni supusi greselii. In general ne urmam propriile principii, formate in timp, mai degraba decat principiile impuse de societate. Dimpotriva, pe acestea simtim uneori impulsul incontrolabil sa le incalcam, ca si cum am face o sotie si ne bucuram in secret, ca am incalcat regulile. Totul e permis... atata timp cat nu intram in penal.

Alteori aceste bariere autoimpuse sunt forme de aparare impotriva eventualelor atacuri asupra sufletului. Ne cream masti, pe care le afisam in public, cu scopul de a ne ascunde adevaratul EU, de a-l apara de vreun atac neprevazut. De cele mai multe ori mastile apar dupa ce deja ne-am "ars". Si uite asa, ne trezim ca fiecare jucam cate un rol, rolul vietii noastre, un rol in care incercam sa fim orice altceva decat noi insine, un rol magistral cu unicul scop de a fugi unii de altii. Pe marea scena a vietii, actorii din noi isi zambesc, in timp ce in spatele mastii cate o lacrima fugara isi gaseste drum pe obraz.

Suntem atat de ocupati sa ii tinem pe cei din jur "afara", incat nu ne dam seama ca ne inchidem pe noi "inauntru". Adica, cu toata libertatea noastra de alegere, noi, singuri, ne cream propriile inchisori si arucam cheia. Si, din pacate, aceasta este o piesa de teatru cu o singura reprezentatie. Nu avem o a doua sansa.

Pe aceasta scena mare, putin timida, putin speriata, dar hotarata sa merg pana la capat, recunosc: sunt o actrita. Si nu, nu imi voi lepada masca, am si eu demonii mei. Dar, prin aceste randuri, am lasat-o putin mai jos, pentru a va face cu ochiul.
Un articol de Simona Voinea

Nota