Draga amanta,
Iti scrie inselata, cea care in ochii tai e o piedica in implinirea iubirii tale ideale, cea care e vinovata ca exista in viata lui, cea care ar trebui sa aiba bunul simt sa dispara... Spun toate astea, pentru ca tu esti atat de departe de imaginea clasica a amantei, a celei care sta si-si asteapta iubitul, care accepta compromisuri, care petrece sarbatorile singura si alte chestii de genul asta cu care ne-au obisnuit articolele din revistele pentru femei. Pentru ca tu esti o amanta care lupta pentru ceea ce vrea, indiferent de urmari. De aceea, in acest triunghi, eu nu sunt privilegiata, ci victima. Eu sunt cea care trebuie sa inteleaga si sa asculte scuze si explicatii verosimile sau neverosimile, sa fie singura, intr-un “clopot de sticla”, pentru ca “prietenii” au inceput sa o evite.
Multa vreme nici nu am stiut ca existi; apoi ai intrat brusc in viata mea, prin batai furtunoase la usa la 12 noaptea, cautandu-ti iubitul. Care, intamplator era si al meu... Apoi ai venit din nou de ziua lui cu o sticla de sampanie, ca sa sarbatoriti si sa-mi spui ca sunt proasta si ipocrita, ca el pe tine te iubeste.
Sunt geloasa? Nu cred. E mai degraba durere, ca asteptarile mi-au fost inselate, ca ceea ce credeam ca este relatia perfecta s-a dovedit a fi un balon de sapun.
Nu ma mai intreb ce stii sau ce gandesti despre mine, cum ti-ai format asemenea convingeri si cum iti permiti sa mi le spui. Oricum stii prea multe, pentru ca ai sursele tale, si mai totdeauna exista "binevoitori", dar nu inteleg de ce esti atat de pornita impotriva mea.
Ai o relatie pentru care lupti, te inteleg, dar nu sunt eu de vina pentru toate astea. Pe cel vinovat nu il judeci pentru ca il iubesti, deci nu e vinovat... Eu sunt personajul negativ in toata situatia asta care devine din ce in ce mai stupida si in care ma intreb cum am intrat.
Nu conteaza anii petrecuti impreuna, ceea ce ne-am chinut sa construim, uneori cu eforturi, esecurile care ne-au apropiat. Nu conteaza frustrarile si nelinistile mele, ci doar faptul ca tu il vrei pe el. Cred ca nu e corect. Dar viata este rareori corecta.
Il inteleg si pe el. Eu ii ofeream calmul, linistea, prietenia, monotonia pana la urma, tu ii ofereai sclipirea, aventura, acea senzatie pe care ti-o da faptul ca faci ceva "interzis", complicitatea celorlalti...Eu spalam, gateam, calcam, eram umarul pe care se sprijnea cand apareau probleme, tu ii ofereai partide de sex nebune. Intr-adevar, nu ma pot compara cu tine...
Ma intreb doar retoric: pe mine cine ma intelege?
Nu stiu ce sa fac. Am incercat sa fiu inteleapta, sa judec lucrurile la rece. Ar trebui sa ne despartim. Si asta ti-ar oferi o imensa satisfactie. Pentru ca am sentimentul obscur ca pentru tine el e un premiu intr-o lupta pe care ai inceput-o cu o necunoscuta, o lupta fara scrupule si fara menajamente, cu tot arsenalul de vulgaritati si jigniri, pentru ca "in dragoste si in razboi totul e permis".
Probabil ca vei castiga... Pentru ca sunt prea obosita pentru toate astea. Si chiar daca am crezut ca relatia noastra merita inca o sansa, tu nu te vei limita la scandalurile pe la usa la 12 noaptea, ca sa auda toti vecinii, sau mersul la serviciul lui si facut scandal ca nu iti raspunde la telefon, sau sunatul "intamplator' pe telefonul meu.
E atat de nefiresc ca tu, "biata amanta", sa impui, sa dirijezi, iar eu sa suport consecintele deciziilor sau istericalelor tale.
Pentru ce toate astea? Din iubire.
Dar demnitatea, respectul de sine, respectul celorlalti? Fiindca eu mai tin cont de aceste valori demodate, tu vei castiga…
Deci nu te mai plange ca tu esti doar cealalta.
