Sunteti in categorie: Povesti

De ce l-am urat pe Eminescu. O explicatie tragi-comica

de_ce_lam_urat_pe_eminescu._o_explicatie_tragicomica_400
De ce l-am urat pe Eminescu. O explicatie tragi-comica

Mama draga, si ce ura am avut! Nici nu descifrasem bine poezia ca sens cand am inceput sa-l urasc. Asa, ca prin ceata amintirilor pierdute, vad o sala de clasa plina de pampoane albe si uniforme pepit, eu cu nasul putin peste banca, o invatatoare pedanta si portretul lui Eminescu, putin mai la stanga de cel al lui Ceausescu. Tocmai ma zgariasem rau in coltul de la banca si stiu ca ma durea, cand o voce tunatoare:
- Paun
(numele meu de familie, al tatalui meu de fapt), treci la tabla si spune poezia!
Hait, zic, mama ma-sii cu poezia ma-sii, care a mai inventat si poeziile ca sa-i chinuie pe copii. Ca nu puteau si poetii astia sa joace naibii barbut in timpul liber, i-a mancat in fund sa inventeze metode de tortura scolara.
- Somnoroasepasareledemihaieminescuu... (mama ce ma doare cotuuul) Somnoroase pasareleee... pe la ... cuiburi...se... se... aduna, seascundinramurele...
- Hai Paun, hai ca pana zici tu se face seara!
- Noapte buna! ii raspund eu obraznic, dar fara intentie.

Si de-aici s-a rupt filmul.
Invatatoarea, cu o furie nesteptata, mi-a fript un pumn dupa ceafa de mi s-au amestecat toate gandurile in cap. Zicea ceva repede si tare si mie mi se parea, printre lacrimi, ca face spume la gura. Nu mai intelegeam mare lucru decat spume-Eminescu-spume- cel mai mare poet- spume, spume...
Din momentul acela, Eminescu a devenit dusmanul meu personal. Multa vreme dupa aceea asociam, in subconstient, durerea de ceafa dupa pumnul primit si spumele la gura cu marele poet. Eminescu = durere de cap. In razboiul asta am cautat cu dispret sa demontez fiecare cuvintel al poeziei sale si sa-l arunc in neantul poeziei fara sens.
Citeam mult inca de mica si tot de mica am inceput sa scriu: povesti, povestioare, poezii. Mama era cel mai mare fan al meu. Ma impacasem cu poetii deja, atunci cand mi-am dat seama ca poezia vindeca, sterge, omoara orice umbra de tristete,alina durerea, vindeca orice tuburare si necaz. Nici lacrimile nu reusesc sa curete asa cum reuseste poezia sa o faca. Ma impacasem cu poetii dar cu Eminescu nu. Eminescu=pumn dupa ceafa. Nu.
Prin clasa a VII-a sau a VIII-a am participat la un concurs de recitat. Eram in dragoste nebuna cu Nichita Stanescu. Dar atunci poezia patriotica era la putere. N-am recitat nimic despre tovarasie-patrie-tepupincurconducator-iubit, nu din spirit de fronda sau vreo rabufnire anti-comunista, ci pentru ca mie imi placea Nichita Stanescu.
- Tu cine esti si ce reciti? ma ia la rostul rosturilor organizatoarea comunista
- Ludmilapaunclasaaoptascoaladouazecisipatru. Sunt un om viu. de Nichita Stanescu.
Bai, frate, si m-a luat la o turuiala furioasa ca de ce nu marele Eminescu, care marele Eminescu, patriot, marele Eminescu iubire de patrie, ca ce-i doreste el Romaniei comuniste, si alte alea... M-a luat cu capul. (Bine ma, Eminescu, deci nu te lasi. Nu te lasi. Cosmarul vietii mele care esti, care te-a nascut si care te-a facut poet!)
Ma uit inapoi si oftez. Ce vina avea bietul de el?

Apoi a venit bacalaureatul, in apogeul luptelor mele intense cu poezia raposatului. Dupa patru ani grei dar si nebuni de liceu, filologie-istorie, in care citisem tone de poezie si scrisesem si eu puzderie. In dimineata examenului, intr-un acces de furie (deh, varsta) innebunita de sfaturile ingrijorate ale mamei i-am jurat sacrificiul suprem:
- Daca-mi pica Eminescu, sa mor io daca nu ies din sala! Ma ... pe el de bacalaureat si de tot, sa i se usuce mana aluia care a scris subiectele, daca eu nu ma ridic din sala, imi bag picioarele si plec!
Mama a inlemnit. Nu atat din dragoste de Eminescu (sincera si devotata, de altfel), cat de frica nebuniei mele de a da cu piciorul la examen. Pe vremea aceea il credeam pe Arghezi imparatul regilor poeziei si multe alte aspecte mi se pareau demne de luat in calcul la compunerea subiectelor de bacalaureat. Iar pentru noi momentul in sine nu era demonetizat de tentative de copiere, teama de a pica examenul sau alte griji meschine. Era momentul apoteotic de a ne demonstra noua insine si celor din jur ca putem mai mult, ca nu am pierdut timpul degeaba si ca ne duce mintea de-un zece. Bine, eu vroiam sa-i demonstrez comunistei de directoare ca nu sunt o lepra cum ma tot facea ea, pentru ca aveam tupeul sa vin in blugi la scoala, nu cu uniforma de chelnerita - bluza alba, fusta neagra, si mai si chiuleam pe rupte de amorul artei. Acum trebuia sa-i inchid gura cu teza mea super-inteligenta.
Dar n-a fost sa fie. Eminescu-pumn dupa ceafa s-a intors, s-a razbunat, mi-a facut nervii tandari. Nu mai stiu cum suna subiectul si ce-am scris, de-un 9 cu lehamite tot am scris. Starea in sine a fost cumplita si ura mi-a impanzit toate coltisoarele sufletelului meu de poetesa. N-am plecat din examen. Mi-a fost mila de mama, saraca, aflase ca s-a dat Eminescu la bac si a venit intr-un suflet la liceu sa pazeasca usa, sa nu fug.
Au mai fost si momente festive de groaza, aniversari ale marelui poet, 15 ianuarii de cartier, in care se strangeau toti betivii decrepiti ai poeziei contemporane si toate curvele literaturii moderne, cu parul in vant, nespalat si buclat de-atata patos si dragoste de Eminescu, care printre parturi intelectualiste si eseuri alambicate, incoerente si lipsite de sens, varsau o lacrima jumate de dorul poetului. Si-atunci l-am urat pe Eminescu, auzindu-i numele in gura secaturilor, l-am urat si mai rau.
Dar a venit si varsta, si timpul, si maturitatea, si sentimentele, si credinta, cand Eminescu a inceput sa-mi vorbeasca cu poeziile lui, sa-mi limpezeasca gandurile in valtoarea suferintei si sa-mi salveze sufletul de la pieire. S-a intamplat pur si simplu intr-o zi sa-mi sune in urechi versurile lui, pana mai ieri fara sens:
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.


Epilog

Revelatia intelepciunii si talentului lui mi-a schimbat definitiv viata, m-a vindecat de deznadejde si a sadit samanta credintei in Dumnezeu. Am pierdut atatia ani urandu-l pe Eminescu, dar voi castiga vesnicii iubindu-l. Un singur lucru spun drept epigonii astia, care-si dau ochii peste cap pomenindu-l pe Eminescu: Da, el n-a murit. Traieste vesnic in sufletele noastre, prin cuvintele lui, prin ideile lui, prin tot ceea ce inspira in noi: respect, iubire, nostalgie, ura. E viu. Poate mai viu decat multi dintre noi care orbecaim prin lume fara sens. E viu si vesnic ...

Post Scriptum
Restul personajelor amintite aici, in afara bineinteles de mama, isi vor plati nemernicia cu varf si indesat pentru toata otrava varsata in sufletul nostru, al tuturor acelora care am pierdut atata timp neiubindu-l pe Eminescu. Mama il trece mereu pe pomelnic, alaturi de mortii din familia noastra, fie-le tarana usoara, simplu, cu dragoste si smerenie: MIHAI. Vesnica lui pomenire!
Text: Ludmila Doicu

 

Sursa: De ce l-am urat pe Eminescu. O explicatie tragi-comica