Fiecare adolescent stă la un moment dat în faţa unei ţigări oferite de un amic sau poate cumpărată de el însuşi sau poate luată de la părinţii fumători. Incidentul poate decurge fără urmări sau se poate dezvolta într-o puternică dependenţă de nicotină.
Dependenţa de nicotină este o dublă dependenţă, chimică (molecular biologică) şi mentală. Să le discutăm pe rând.

Dependenţa chimică de nicotină
Nicotina este o otravă puternică. Cu doza luată dintr-o ţigară, dacă este administrată dintr-odată, de exemplu printr-o injecţie, se poate ucide într-un minut un animal de mărimea unui căţel. Doza letală la om este de 0,5-1 mg / kg.
De ce nu mor fumătorii pe loc? Pentru că substanţa toxică se absoarbe lent şi în cantităţi foarte mici în tractul respirator şi prin mucoasa bucală. Cu alte cuvinte chiar şi la fumatul « fără a trage în piept» o cantitate mică de nicotină se absoarbe totuşi în sânge.
Odată absorbită în sânge, nicotina ajunge la creier unde se leagă la receptorii colinergici nicotinici care devin activaţi. Aceştia la rândul lor activează secreţia altor numeroşi mediatori neurochimici:
- dopamina – care activează mecanismul de recompensă dopaminic de care am discutat în articolul meu precedent referitor la alcoolism – se dezvoltă o plăcere similară cu băutul
- endorfine -  care se leagă la receptorii opioizi producând plăcere, reducerea tensiunii, relaxare – similar opiului, morfinei, heroinei
- acetil colină – excitare, creştere a atenţiei
- noradrenalină şi adrenalină – stare de excitare, supreseaza apetitul – stare similară cu starea de performanţă maximă, tensiune
- glutamat – memorie îmbunătăţită
- serotonină – responsabilă pentru o stare „de bine”
- GABA (acid gamma amino butiric) – reducerea anxietaţii, relaxare – similar consumului de alcool
Odată ajunsă în sânge nicotina se metabolizează cu o viteză relativ mare, astfel încât cam la jumătate de oră efectul „binefăcător” se reduce la jumătate, ceea ce explică frecvenţa cu care un fumător trebuie să-şi aprindă o nouă ţigară. Pentru comparaţie un pahar de vin se metabolizează în două ore.

În timpul unei zile în jur de ora prânzului se instalează efectul de toleranţă, receptorii nicotinici devin saturaţi si se desensibilizează, fumatul nemaiprovocând aceeaşi plăcere simţită la început, la prima  ţigară de dimineaţă. Peste noapte receptorii se „eliberează” şi îşi recapătă senzitivitatea la nicotină. În absenţa fumatului, nivelul de dopamină şi nivelul celorlalţi neurotransmitori activaţi pomeniţi mai sus scade, provocând fenomenul de sevraj.
Desigur toleranţa la nicotină se instalează treptat  în cursul vieţii unui fumător care vede cu oroare cum „trebuie” să fumeze un număr de ţigări din ce în ce mai mare pentru a obţine aceleaşi efecte „binefăcătoare”. Toleranţa se produce prin două mecanisme şi anume prin desensibilizarea receptorilor nicotinici care devin „surzi” la nicotină, necesitând din ce în ce mai mult „stimul”, şi prin creşterea numărului acestora provocat de continua alimentare cu nicotină.

Spre deosebire de alte droguri care funcţionează prin mecanism de adicţie dopaminic sau opioid simptomele de sevraj nicotinic însă nu sunt periculoase şi nu prezintă nici un risc, fumătorul trecând fizic cu uşurinţă peste ele. Se înregistrează iritabilitate, nervozitate, creştere în apetit, anxietate dar mai ales o nevoie imperioasă de a fuma, o „poftă” imensă cum s-ar zice.
De ce este atunci atât de greu să renunţăm la fumat? În principal din cauza dependenţei „mentale”.

Dependenţa mentală ne este indusă pe multe căi. Indic aici efectul condiţionării, căci fumatul este un proces de învăţare în care ne obişnuim singuri sau aflăm de la alţii cum să legăm ţigara de anume „tabieturi”. Cine nu le cunoaşte? Ţigara ne ajută să ne concentrăm, ne relaxează, ne de-tensionează, ne calmează nervii, ne acompaniază la o mâncare bună sau în tovărăşia unei anumite persoane.
Dependenţa mentală este însă şi insinuată pervers de societate, sprijinită pe uşa din dos de marile concerne din industria tabacului. Asistăm la o epocă de masivă revenire a ţigării după ce multe ţări au reuşit să interzică fumatul în locuri publice şi reclamele la ţigări. Tuturor ne este cunoscut episodul lui Marlboro Man care s-a prăpădit de cancer la plămâni la numai 51 de ani. După ce a intrat intr-o vale adâncă, industria tabacului revine cu un nou concept: să fumăm astfel încât să minimăm riscul. După o cucerire formidabilă a Asiei care a durat din anii 90 până în 2010, ţinta zilelor noastre sunt adolescenţii şi tinerii. Ideal aceştia devin fumători în jur de 15 ani şi fumează conştiincios până în jurul vârstei de 40 de ani când ar fi bine să se lase de fumat din cauza riscului crescut de îmbolnăvire. Scapă însă cine poate. La acea vârstă un adult care a fumat deci în jur de 25 de ani, în funcţie de materialul său genetic, de propriul său mecanism de adicţie şi de numărul de receptori nicotinici pe care i-a dezvoltat pe parcurs se află într-una din aceste stări:
Fumător de ocazie – deci nepericulos, acesta doar „se prosteşte” cu ţigara şi se poate lăsa oricând
Fumător condiţionat – nu este foarte dependent dar nu se poate decide să renunţe la această „plăcere”
Fumător „înrăit” – consumă peste un pachet de ţigări pe zi şi prezintă o dependenţă chimică avansată, toleranţa e mare şi practic nu mai are nici o plăcere, n-ar fuma dar „trebuie”
Această din urmă situaţie este similară cu cea a alcoolismului avansat.

Ce este de făcut? Ca în orice dependenţă, e greu de luptat singur. Medicul poate ajuta, la fel şi o psihoterapie adecvată cu accent pe schimbarea percepţiilor şi a obiceiurilor. În final la fiecare om trebuie să se producă un „clic” – o răsturnare de situaţii. Pentru unii poate fi o boală gravă, pentru alţii un simplu nou început. În general oameni după infarct miocardic sau după un accident vascular cerebral au renunţat brusc la fumat fără să simtă nici un sevraj. Sperietura a fost prea mare. Pentru cei care sperietura nu e suficient de mare, există cu siguranţă o altă strategie. Celebru este cazul britanicului Allen Carr, care după ani lungi de chin în care a făcut tot posibilul să renunţe la fumat fără a reuşi, a făcut o şedinţă de hipnoză care l-a lecuit pentru totdeauna. Experienţa sa de nefumător a fost atât de extraordinară, încât l-a făcut să scrie o carte celebră care s-a vândut în milioane de exemplare „În sfârşit nefumător”.
Din păcate popularul Allen Carr a decedat în urma unui cancer pulmonar după 23 de ani de viaţă fără ţigări, moartea sa fiind subiectul unor lungi dezbateri dacă nu cumva eforturile de a se lăsa de fumat au fost în cele din urmă în zadar. Nu oricine are însă norocul (sau ghinionul) lui Allen.

Cum ne pot ajuta medicii dacă dorim să ne lăsăm de fumat
Ce are la dispoziţie medicul pentru dumneavoastră dacă doriţi să vă lăsaţi de fumat? Din păcate foarte puţin. Se cunosc numai 3 medicamente aprobate pentru terapia adicţiei de nicotină, unul dintre ele fiind în mod ironic nicotina însăşi.
Nicorette: soluţii, plasturi, bomboane, nicotină în toate formele, numiţi-le. Nu le recomand! Jos mâinile de pe ele! O terapie comportamentală face mai mult decat toţii banii pe care i-aţi investi pentru Nicorette.

Mai rămân Zyban şi Champix.
Zyban = bupropion a fost folosit în primă linie ca medicament antidepresiv. Spre deosebire de marea majoritate a antidepresanţilor care funcţionează prin blocarea recaptării serotoninei, bupropion blochează recaptarea dopaminei şi a noradrenalinei; în plus fiind un antagonist, se leagă slab la receptorul de nicotină saturându-l pe acesta şi micşorând astfel “pofta de ţigară”.
Zyban este cunoscut în psihiatrie ca Wellbutrin, o substanţă din clasa amfetaminelor, dar care nu este un SSRI, fiind util şi în tratamentul depresiilor bipolare fără riscul de a declanşa o fază manică. Deţinătorul licenţei GlaxoSmithKline a produs studii clinice în care arată eficacitatea aceste substanţe în tratamentul dependenţei de nicotină şi a obţinut aprobarea de la Food Drug Administration pentru această indicaţie în 1997.

Chantix / Champix = varenicline, de la Pfizer a fost aprobat în 2006 pentru tratamentul dependenţei de nicotină în SUA şi din 2007 se află şi pe piaţa europeană. Substanţa este un agonist al receptorului nicotinic pe care îl ocupă, ceea ce face fumatul, în caz în care acesta se mai produce, ineficient sau mai bine zis lipsit de plăcere. Durata tratamentului este de 12 săptămâni şi în cazul unui rezultat pozitiv administrarea medicamentului se mai poate continua încă 12 săptămâni.

Fără a fi demonstrate în studii clinice, aşa zis „off label” se mai folosesc Nortriptyline (antidepresiv triciclic) care blochează recaptarea noradrenalinei şi Naltrexon (medicaţie pentru dependenţa de alcool şi opioide) care se leagă la receptorii opioizi micşorând astfel în mod indirect plăcerea fumatului. Aceste medicamente se prescriu pe răspunderea medicului, bazat pe experienţa sa proprie.

Ce este de făcut dacă sunteţi dependenţi şi doriţi să vă lăsaţi de fumat? Ideal ar fi să o faceţi prin proprie voinţă dar natura este perversă şi ne întinde toate aceste curse ale dependenţei. Trebuie să ne acceptăm aşa slabi cum suntem în faţa acestei minuni neasemuite care este natura. Acum că am dezvăluit mecanismul dependenţei de nicotină putem să înţelegem un lucru. Fumătorul este în final la fel de nefericit cu dependenţa sa ca şi alcoolicul, ca şi consumatorul de cocaină sau cel de heroină. Pericolul pentru sănătate este la fel de grav. Dar nu sunteţi singuri, nici lăsaţi de izbelişte. De aceea există ştiinţă, există cercetare şi există medicamente. Cereţi ajutor! Dacă medicul dumneavoastră nu vă ajută, căutaţi altul. Rămâneţi la cârmă!
Text: Carmela Boila-Göckel, Doctor in Stiintele Naturii (ma puteti urmari pe si pe facebook)

Referinţe:
Neal L. Benowitz, MD, The American Journal of Medicine, Vol 121 (4A), April 2008 “Neurobiology of Nicotine Addiction: Implications for Smoking Cessation Treatment”