Toată lumea vorbește despre respect. Toată lumea cere respect. Toată lumea spune că nu poate exista o relație interumană longevivă, sănătoasă, reală, lipsită de respect. Fără respect rezistă doar relația stăpân-sclav, însă aceea a devenit ilegală din ce îmi amintesc eu.

Dar ce este, până la urmă, acest "respect" a carui lipsă o considerăm reprobabilă și inacceptabilă?!
Respectul constă, practic, nu doar a-l considera pe celălalt egalul tău și a-l trata ca atare. Respectul este bunul-simț pe care îl ai (sau nu!) de a nu te răhăți în capul oamenilor ori de câte ori ți se pare că ai o ocazie propice manifestărilor tale, de orice fel, ignorând totalmente sentimentele lor.

Respectul înseamnă a nu crea situații prin care să încerci cu disperare să îți arăți superioritatea, mai ales când această pretinsă superioritate există doar în capul tău.
Acest tip de comportament denotă faptul că nevoia ta de aplauzele celorlalți frizează patologicul.
Când ai nevoie să fii adulat încontinuu, ai mai multe probleme (și mai grave) decât ți-ai putea imagina.
Una, pentru că este clar că te chinuiește narcisismul și că îți place să manipulezi oamenii, considerându-i niște bieți pioni, al căror singur rost pe lume este de a servi intereselor și mofturilor tale.
A doua, că nu doar că nu ești sigur pe tine, ci și că în adâncul ființei tale știi că ești departe de a fi atât de infailibil, de perfect pe cât vrei să pari, pentru că altfel nu ai avea atâta nevoie de aprobarea celor cu care interacționezi.
A treia, devii nesuferit, toxic, pentru cei din jur, care ajung să te ocolească și să te evite, mergând până la a rupe toate contactele cu tine din dorința firească, naturală, instinctivă, de a se proteja pe ei înșiși.

Oamenii frustrați, care nu scapă nicio oportunitate de a se bate cu pumnul în piept, nu sunt și nici nu vor fi vreodată, nici o prezență agreabilă, nici iubibilă, nici hrănitoare. Sunt mai degrabă niște bube-n fund pe care nimeni nu și-i dorește în preajmă. Nimeni nu vrea sa fie perpetuu contrazis, redus la rangul de prostul satului, ca să ne facă pe noi să ne simțim bine, compleți, realizați, împliniți.
Nimeni nu ne datorează asta. Excepția de la regulă este exclusiv relația medic sau asistent psihiatric și bolnav mintal!

Da, toți ne considerăm, într-un fel sau altul, superiori celorlalți. Însă a ne considera deținătorii adevarului absolut și din acest motiv, îndreptățiți să îi călcăm pe cap pe semenii noștri, nu înseamnă decât că suferim de un narcisism feroce, de egoism, că suntem nesiguri pe noi, că suferim acerb și de un complex de inferioritate care se cere hrănit de cei din jur prin temenele în exces.

În mod logic, e contraindicat să le trântim în cap diareea personală nu doar oamenilor pe care îi iubim, de care depindem sau acelora de care avem nevoie, ci oricui. Însă o judecată bolnavă ne face să uităm acest fapt.

Respectul înseamnă să iubim cu adevărat, să ne pese cu adevărat, să acceptăm și existența unor alte opinii, a unor alte idei, mai ales când au în spate argumente valide, dar și apriori, fără a avea stringenta necesitate de a contrazice tot timpul de amorul artei. Contrazicita cronică este moartea pasiunii, inamicul tuturor legăturilor interumane - de orice tip ar fi ele.
Dacă nu suntem atenți, se va căsca în jurul nostru un hău care ne va izola.

Ori omul nu poate trăi singur decât dacă este perfect echilibrat psihic, îndeajuns de înțelept și capabil să suporte fără efort să trăiască el cu el. Când face pace nu doar cu restul lumii, ci în primul rând, cu sine însuși.
Dar aici intrăm deja într-un alt subiect...
Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)