Cu fiecare generație, ne îndepărtăm și mai mult de rădăcini.
Vrem mozzarella, vrem zucchini, vrem caviar, jamon, vrem lapte bio sau de migdale, vrem ouă de găini fericite, însă strâmbăm artistic din nas când vine vorba de cine și cum le face...

Mirosul de animale și glodul ne produc oroare.
Ne tâmpim cu totul între ziduri virtuale și reale și nici nu știm ce pierdem.
Liniștea ne asurzește, ploaia ne deranjează, zăpada e oribilă.

Ne place un camembert cremos, o telemea de oaie galben de grasă (adica e acestecata cu vaca, dar orasenii fitosi habar nu au asta) un gălbenuș portocaliu ca o lună plină de vară, dar ne strâmbăm cu mâna la nas doar dacă auzim cuvântul "bălegar".

Orice urmă de găinaț ne provoacă isterii de parcă ouale nu ar ieși din curul găinii, ci dintr-un laborator nivel trei de securitate în care se lucrează în mediu aseptic.

Un mușchi file de vită e minunat, dar leșinăm doar cât ne gândim la un pârț bovin.

Copiii noștri cresc cu smartphone-urile în mâini, dar nu știu să își coasă singuri un nasture sau să facă diferența între o plantă de leac și una otrăvitoare.

Nu avem unde pune o pingea unui papuc, nimeni nu mai face nimic în tihnă, totul este pe fast-forward de parcă ne aleargă o legiune de draci și este menit strict pentru obținerea plăcerilor fără nici cel mai mic efort.

Ăștia sub treizeci de ani stau și se holbează ca proștii unul la altul cu o bautură în mână, în cluburi (cuvântul "discotecă" e pentru Tutankamonii de peste patruzeci) și ies aproape surzi dimineața dintr-un vacarm care îi cretinizează și mai tare, drogați de fumurile propriei adulații sau de ierburi deloc aromatice.
Își pun ilustrele dosuri pe niște saci umpluți cu nisip pe la terase unde pe o apă chioară plătesc echivalentul pâinii pentru o famile normală pentru zece zile.

Și toți ăștia, plini de vânturi, ifose și aere, dacă văd vreun țăran care își câștigă traiul cinstit, dau ochii peste cap, le vine să-și vomite și mațele, nu alta!

Deși, lucru valabil pentru majoritatea sensibiloșilor, bunicii și străbunicii lor își duceau traiul exact din aceleași meserii "scârboase" și deloc "high-life", dând cu sapa pe la vreo "colectivă", puțind a transpirație și a căcărează de la răsărit la apus, mâncând mămăligă cu ceapă; untura și-o permiteau doar ăia mai procopsiți.

Și, colac peste pupăză, mamele hipsterizate și isterizate își întreabă distrate copiii: "Ești hepi, diăr?! Vrei un aiscriim viigăn de migdale?! Aveți aisciim vigăn pentru mai boi?!"
... Probabil pentru că nici ele nu mai știu ce e cu adevărat ce înseamnă să fii fericit și nici ce gust are o înghețată făcută onest, cinstit și corect din laptele unei vaci cu ugerul cât masa și din ouă luate dintr-un cuibar cu arome pestilențiale de galinacee, de mâinile muncite, crăpate, cu unghii pline de pământ de la plivitul buruielior, ale vreunei bunici cu copii,nepoți și strănepoți hiper-senzitivi și hiper-alergici, care trăiesc la oraș.
Copii și nepoți care stau câte o zi întreagă în "moluri" cu aer reciclat și care dau pe o cârpă produsă în China, dar cu etichetă de "brend" echivalentul salariului sau al pensiei pe trei luni ale celor care le put de atâta muncă.
Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)