Am fost o data intr-un club unde m-am intalnit cu tipul care imi placea pe atunci. M-a invitat la un dans si m-a dansat asa cum nu mai fusesem dansata niciodata. M-a privit adanc in ochi, mi-a zambit, mi-a soptit nimicuri dulci la ureche si m-a facut sa ma simt in al noualea cer. Dupa, m-a condus acasa si, pe drum, mi-a spus ca nu e indragostit de mine. Cel putin nu asa cum as vrea eu. Iar eu am crezut in vorbele lui, nu in dansul pe care mi-l oferise.


Deseori tind sa cred mai mult in ce spune omul, decat in faptele lui. Iar daca acestea doua se contrazic, ca in exemplul de mai sus, atunci starea conflictuala care se creeaza imi produce o confuzie fara margini.


O vorba spune “nu crede pana nu vezi”. Eu vad, simt, insa daca aud altceva decat ceea ce vad, atunci totul se duce de rapa. Pot sa vad cu ochii mei ca luna e rotunda, daca vine cineva si spune ca e patrata, incep sa am dubii. Stiu, sunt ciudata! Poate sunt chiar nebuna, dar nu ma pot abtine. Daca ar fi sa-mi fac o analiza psihologica, as spune ca aceasta dilema a mea rezulta din neincrederea in mine si in capacitatile mele. Posibil. Am si eu complexele mele.


Poti sa-mi demonstrezi cu fapte orice vrei tu. Dar eu trebuie sa si aud ca este asa cum imi arati. Daca vii cu o floare, eu nu spun “Multumesc!”. Intreb “Cu ce ocazie?” Am nevoie de cuvinte in viata mea, pentru ca, uneori, faptele au fost peste puterea mea de acceptare si mult prea frumoase pentru a fi adevarate. Iar daca te desparti de mine, nu cred pana nu mi-o spui in cuvinte. Degeaba pleci si nu mai dai nici un semn de viata. Sau iti inchizi telefonul. Pana nu aud din gura ta “S-a terminat!” eu voi crede orice altceva.


Intr-o lume care are nevoie de fapte pentru a putea crede vorbele, eu am nevoie de vorbe pentru a putea accepta faptele.