Motto: “Janie's got a gun
Her dog day's just begun
Now everybody's on the run”

Mi-aduc aminte ca am avut un moment in primele zile de scoala in liceu, cand am avut un soc psihologic atat de mare, datorat schimbarii orasului, incat am devenit timp de cateva luni bune alta persoana. Veneam dintr-un orasel, unde fusesem fata lu’ mama cea cuminte, care avea numai premiul I, era iubita de profesori, vecini, prieteni, rude, ce sa mai? Eram o comoara. Cand am ajuns la liceu, stateam la camin, m-am trezit pe cont propriu fara sa stiu foarte bine cum e sa traiesti “out there” si m-am pomenit ca trebuie sa imi demonstrez fortele si calitatile in noul anturaj, pentru a fi recunoscuta. Eu care credeam ca pentru asta nu trebuie sa lupti, ca e ceva natural si ca totul va fi “smooth and softly”. Ei bine, cand am luat primul 5 la matematica (nu radeti, la varsta aia era o tragedie, eram o fata de nota 10)….s-a cutremurat pamantul. Eeeeeeeeeuuuuuu? Ciiiiiiiinci? Mi-a luat ceva timp sa realizez faptul. Apoi ceva timp sa imi usuc lacrimile de furie si umilinta. Iar apoi…nu stiu cum sa explic, dar a fost un declic in mintea mea, care m-a schimbat complet: din mataita care isi jelise ghinionul pana atunci intr-o tipa rece, calculata, cu un plan de demonstrare a propriei forte foarte bine pus la punct. Pentru urmatoarele saptamani m-am inchis in biblioteca de la 12, cand veneam de la scoala, pana noaptea tarziu. Da, am avut si eu momentul meu de soarece biblioteca. Eram hotarata sa le arat infumuratelor de la mine din clasa, care ma priveau ca pe o tarancuta, tot ce pot. Urmarea? La teza la matematica din acel trimestru, am avut cea mai buna lucrare. Am fost laudata de prof in fata clasei, iar tipelor le-a cam cazut nasul. Dar nu am lucrat doar pe planul asta. Ci si pe cel social….in scurt timp, eram nu doar tipa cea mai buna la invatatura din clasa, ci si cea mai populara din scoala. Nu exista discoteca sau chef la care sa nu fiu chemata. Iar cand am ajuns in formatia liceului, pe voce si chitara clasica, devenisem idolul tuturor. Eh….memories…

De ce plictisesc blogul asta cu asemenea declamatii de “modestie”? Pentru ca azi am avut un moment de “déjà vu”. S-a produs iar acel declic in mintea mea. Ceva, in interior, mi-a spus clar si raspicat “Pana aici!” si a preluat controlul.

Deci, sa ne punem mastile si sa inceapa balul!