In ultima vreme sunt inconjurata numai de stari negative, nu doar ale mele ci si ale unor persoane foarte dragi: depresie, tristete, confuzie, nehotarare, complexe de inferioritate, umilinte, lacrimi, intrebari fara raspuns…

“de ce naiba suntem atata de proaste? de ce fugim sa ne distrugem viata intr-un oras stramt langa un barbat 'potrivit' ca asa se face? ca asa e bine? ca asa tre sa vada vecinii? de ce nu suntem destul de puternice sa fim mai egoiste de atat? pentru ca nu ne iubim pe noi. de aia”

“e foarte naspa. simt ca innebunesc. sunt ca un leu in cusca. nu stiu ce vreau. habar n-am. daca am gresit, daca omul avea ganduri mai bune da ii era frica tocmai de asa ceva si atunci se ascundea....offf.....ce dracu sa fac sa pot gandi? ma simt foarte proasta. implant de neuroni”

“Azi dimineata mergeam spre serviciu si ma gandeam ce dracu' am realizat eu in viata asta pana acum? NIMIC.
Nu am casa, nu am un iubit, nu am viata personala, nu am bani pt un concediu normal, frate, n-am nimic!!!”

Ce sa mai vorbesc despre propriile mele probleme: jobul meu e un cosmar, sefa mea e o tampita, care face mereu misto de mine de cand m-a prins pe mess si a pus IT-stul sa interzica yahoo, desi eu foloseam meebo, care merge in continuare bine mersi. De fiecare data cand e vorba de folosit netul, ma pune pe mine, zicand ironic: "Doar tu esti experta!” De cand a ajuns talentul de a te pricepe un pic la net si calculator motiv de ironie la job? De cand ei habar nu au. Nu mai amintesc de priceperea lor de a vorbi si intelege limba engleza. Azi unul din sefii cei mari intreba secretara: Ce e ala “melting point”? Mi-a stat pe limba sa ii raspund eu ca este punctul de topire al creierului lui de gelatina. Acasa am santier in continuare, de doua luni nu reusesc sa scot casa la lumina, in conditiile in care peste doua saptamani si un pic am nunta, pentru care nu am pregatit nimic. Parca ma vad alergand in ultimele zile dupa toate, iar in ziua nuntii voi fi un zombie cu cearcane pana la genunchi. Halal sa-mi fie! Eu credeam ca imi voi petrece zilele la plaja, ca sa fiu bronzata in ziua cea mare. Acum voi fi recunoascatoare daca voi gasi un anticearcan bun, daca voi avea bani sa il cumpar.

Ce e mai grav este ca din cauza acestor probleme, am inceput sa imi pun marea intrebare, de care mi-a fost frica: “De ce dracu am plecat eu din Bucuresti? Ca nu prea imi mai aduc aminte motivele…” E cam greu sa intrevezi fericirea printre straturi de moloz in casa si un birou plin de dobitoace.

Dar eu intodeauna am vazut partea plina a paharului, cu exceptia momentelor cand am cateva beri la bord si incep sa vad doar sticle goale. Atunci e naspa. Noroc ca nu sunt prea dese momentele. Desi, tinand cont ca de cand cu jobul asta visez doar cateva pahare de ceva tare, ma intreb daca asta e semn de alcoolism. Elena mi-a zis insa ca dupa sase luni de bauta zilnica se numeste alcoolism. Socot eu, daca dupa cinci luni, fac si eu pauza o luna, atunci scap de stigmat.

Niciodata nu mi-a fost mai rea situatia pe toate planurile. Intodeauna daca mergea rau pe un plan, aveam alt plan care mergea bine, ca sa echilibreze balanta. Acum e dereglata rau de tot, nu cred ca se mai numeste balanta ci…pietroi legat de gat si aruncat in Jiu.

E bine ca nu mi-am pierdut sarcasmul. Desi si asta in cantitati excesive cica face rau, imi zice alta prietena. Ei, la dracu, atunci mie ce imi mai ramane? Jobul-cosmar, casa-santier, nunta-dezastru in asteptare, viata personala-lipsa din cauza motivelor anterioare…macar sarcasmul sa imi ramana.

Ce ma fac eu insa, cu cei din jurul meu care s-au gasit toti sa fie depresivi acum? O prietena imi spune azi, printre zece ordine date de sefa ci cinci rapoarte kilometrice:”Zi ceva, ca mor aici, orice, numai sa nu ma simt singura”. Si cand incerc sa ii trimit un mail linistitor, sefa imi zice: "Simona esti pe mess?” Ca ma auzea tastand repede si asa si-a dat ea cica seama, ca vorbesc pe mess. Nu stiam ca acest talent imi va dauna vreodata, dar ma rog…i-am replicat “Care mess, car de cand s-au pus restrictii nu mai pot sa intru nici pe “tevi negre, Craiova”, imi da reply ca am incercat sa accesez o pagina pornografica” “Pai tie ti se datoreaza aceste restrictii”. “Da', ia mai du-te si te plimba” –am gandit. In momentele mele de glorie chiar as fi zis cu voce tare asta. Insa acum coc ceva mai mare decat atat. Da, sunt razbunatoare. Si sa nu imi spuneti ca razbunarea nu aduce satisfactii. Daca ziceti asta, nu v-a calcat nimeni pe coada atat de rau.

Deci, revenind: ce ma fac eu cu prietenii mei care au cazut in prapastie? Toti isi urasc jobul, toti sufera din dragoste, toti au senzatia ca si-au ratat viata inainte de a si-o incepe. Sau ca si-au trait un sfert de secol din ea si nu au realizat nimic.

Mai, eu cred ca e ceva in aer ca prea ne-a apucat pe toti in acelasi timp. Or fi farmece, ceva!

Problema este ca daca as fi stiut solutia la problemele astea, nu as mai fi fost eu insami in aceeasi situatie. Mi-ar placea sa spun vorbe mari “totul e in noi, gaseste-ti un hobby, doar de tine depinde sa iti revii, etc” Bleah! Sunt toate clisee. Cineva mi-a zis o vorba mare, mostenita de la bunicul ei: “Niciodata nu s-o intamplat sa nu fie oarecum” Sau ceva pe acolo. Ma va corecta ea cu siguranta daca am gresit. Deci, intr-un fel sau altul, se vor rezolva toate. Si mai ales, se vor rezolva in ritmul lor. Asa ca iau fiecare zi pe rand, fara mari asteptari, fara mari socuri, pentru ca nu mai mai suprinde nimic si…vom trai si vom vedea!

Intr-o lume care isi “spiraleaza venele” in fiecare zi, secretul consta in rezerva de tigari pe care o am in geanta, numarul de beri din frigider si randurile scrise in acest blog. Daca am asta, am auficient pentru a mai supravietui inca unei zile.