Nimic nu ma inhiba mai mult decat o pagina alba. Ideile imi colcaie in minte, gandurile vor sa fie puse in ordine logica, sentimentele vor sa imi iasa prin varfurile degetelor. Deschid o pagina alba si....au fugit. Probabil albul nu e culoarea lor preferata.

Oricum, azi vreau sa vorbesc despre mine. ( Din nou. Normal! ) Despre cameleonul din mine. Nu incetez sa ma minunez zilnic, descoperindu-ma. In fiecare zi sunt alfel, ma reinventez, ma reincarnez. Si atunci sa ma mai mir ca nu ma intelege nici dracu? Pai, daca nici eu nu ma inteleg.

Cel mai mult iubesc la mine capacitatea extraordinara a psihicului meu de a renaste din cenusa ca un Phoenix auriu, stralucitor (asa cum am vazut eu ca arata in cartile de povesti din copilarie) . Depresiile mele sunt Cioranice. Intotdeauna am fost de parere ca omului aluia i-a placut sa sufere(cel putin pe hartie), de dragul de a suferi. Ma cufund in depresie ca intr-o baie plina de spume aromatice si energizante. Ma imbat in ea, imi extrag seva din ea ca o samanta cu visuri de floare de colt. Durerea nu ma doboara, imi ofera forta necesara pentru a lupta impotriva ei. Si, dupa ce am consumat-o, dupa ce m-am hranit suficient, incoltesc, rasar, cresc, ma transform. Metamorfoza insa este fulgeratoare, halucinant de rapida. Ceasul biologic stie exact cand depresia atinge nivelul critic si suna alarma. O clipa in plus si as fi pierduta. O clipa in minus si iar as fi pierduta. Big-bangul meu intern ma naste, ma propulseaza sus, spre lumina.

Trag aer in piept, prima data dupa mult timp. Uitasem cum este sa respiri in voie, fara senzatia de sufocare.

Ma uit in urma, la intunericul din care am iesit. Ce amenintator imi parea inainte! Chiar si acum incearca sa ma atraga inapoi, ca o gaura neagra. Dar nu mai are forta. Si, pe deasupra, mie imi place negrul. E la moda! Si imi sta bine in el. Privesc inainte, cu gandul la alte pagini albe, care isi asteapta povestile si alte hauri intunecate, care sa ma hraneasca.

NEXT!