Ce inseamna “compromis”? Daca e sa ne luam dupa dictionar, gasim urmatoarele semnificatii:

COMPROMÍS1, compromisuri, s.n. Înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. ♦ Înţelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele. – Din fr. compromis.

COMPROMÍS2, -Ă, compromişi, -se, adj. 1. (Despre oameni) Cu reputaţia pătată; discreditat. 2. Primejduit, stricat. – V. compromite.

Va sa zica compromis = intelegere. La o intelegere ajunge printr-un lung sir de concesii. Adica cedari. Ei, aici apare problema: cine cedeaza primul? Cine este destul de matur emotional si afectiv, incat sa renunte la orgoliu, la “Eu am dreptate!” si sa aleaga calea de mijloc? Sa vada si din punctul de vedere al celuilalt? Sa il asculte (ceea ce rar facem) si mai mult decat atat, sa il inteleaga? Adica ceva de genul: mie imi place culoarea neagra, tie alba. Ca sa fim amandoi multumiti, ar trebui sa optam pentru culoarea gri, pentru ca le contine pe ambele.

Mi s-a reprosat de curand ca sunt individualista. Ca ma gandesc doar la mine. Pai, sa vedem: la 14 ani am plecat de acasa si a trebuit sa ma descurc pe cont propriu. Adica de 13 ani eu m-am obisnuit sa fac dupa cum ma taie pe mine capul. Am tinut cont numai de parerea mea. Am luat decizii de una singura. Am trait singura. Nu e normal sa fiu individualista?

Mie una imi este foarte greu sa accept griul. Recunosc ca sunt individualista si ca de cele mai multe ori cred ca am dreptate. Ok, mereu am dreptate. M-am obisnuit atat de mult sa ma bazez doar pe mine incat, atunci cand ma vad in situatia de a face un compromis, am senzatia ca ma tradez pe mine insami.

Si asa ajung la cea de-a doua definitie din dictionar: compromis=discreditat. Cand “las de la mine” si fac cum zice celalalt, ma simt atinsa direct in orgoliul meu mare cat China. Si din pacate, nu uit. Si data viitoare cand ajung in situatia de a face iar un compromis, ii scot ochii celuilalt ca “Data trecuta am facut ca tine, acum facem ca mine!”. Fraza insotita de obicei de un batut nervos din picior si facut bot.

Copilaresc, nu? Nici nu am sustinut insa vreodata ca as fi matura. Sau ca as vrea sa cresc vreodata. Insa vreau nu vreau, viata isi spune cuvantul si mai cu blandete, mai cu un sut in fund, ma forteaza sa cresc. Sa ma maturizez (bleah!)

Din pacate, daca nu traiesti in jungla, trebuie sa inveti sa traiesti cu compromisul. Fie ca e vorba de parinti, rude, prieteni, sot sau copii, o relatie se construieste si pe asta. Trebuie sa intelegi ca atunci cand cedezi in favoarea celuilalt este pentru al face fericit si pentru a va fi bine impreuna si nu pentru a-ti rani tie orgoliul. Care nu ar trebui sa aiba ce cauta in iubire.

Inainte, veneam de la birou, ajungeam acasa, nu ma interesa daca am ce sa mananc (oricum nu mancam niciodata – cel putin nu mancam ceva gatiti de mine), spalam vasele numai cand nu mai aveam nici o farfurie curata, si hainele cand constatam ca risc sa ies din casa in trening. De calcat nici atat! Preferam sa iau hainele sifonate (oricum e la moda) decat sa pun mana pe masinaria aia de facut aburi. Nu aveam alta grija decat sa nu raman fara tigari.

Ei bine, astazi am o familie. Si am constatat ca….dintr-o data intreaga mea viata de burlacita s-a dus pe apa sambetei si ca acum nu mai sunt doar EU. Suntem NOI. Si desi am jurat ca daca ma casatoresc nu intru in bucatarie, nu calc, nu spal (bine, mai jurasem eu si ca nu ma casatoresc vreodata)…ei bine, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Dintr-o data, am invatat in concept nou: EU nu mai exista…si de acum incolo exista doar “NOI”. Si “noi” avem nevoi deosebite fata de “eu”.

Bineinteles ca nu am descoperit acest lucru fara sa am un atac de panica si aproape un infarct. La inceput am ramas socata. Apoi m-am enervat. M-am revoltat. Am tipat. Am batut din picior….degeaba. Copilul din mine trebuia sa moara si sa apara o fiinta ingrozitoare de care m-am ferit toata viata: femeia adulta. Sotia. Si viitoarea mama. Caaah!

Am vazut saptamana trecuta un episod din Fetele Gilmore, cand lui Lorelai ii tine o predica maica-sa despre ce inseamna sa fi maritata, sa fi sotie, sa faci compromisuri..intr-un cuvant: sa ai o familie. Si mi-a ramas in cap: “Inseamna sa renunti a mai fi egoista. Si sa accepti ca nu trebuie sa ai intotdeauna ultimul cuvant. Chiar daca te doare, pentru ca adori sa ai ultimul cuvant”.

Astazi, inca incerc sa ma obisnuiesc cu noua eu. Care nu mai este o individualitate egoista si “jemanfisista”, ci un cuplu. Inca nu ma pot obisnui sa zic “noi facem aia sau ailalta”. Inca zic “eu fac aia”. Si nici nu intrebarile celorlalti nu ma pot obisnui: “Ce FACETI..?” “VOI”, “Cand FACETI un copil?” “Cum e viata de familie?” Individualista din mine inca se revolta la fiecare lucru care nu ii convine.

Dar totusi, progresez. Macar acum accept ideea de compromis. Si incerc sa ii dau o nota optimista si sa nu il mai vad ca pe o discreditare. Ci ca pe un tratat de pace. Ma straduiesc. Asta e ceva, nu?