A. a venit sa ma ia de la metrou si tocmai intrasem pe usa. O camera plina de ele…prietenele mele. Zambete fortate. Falsitate. Tensiune. I. ma pupa…ii raspund cu retinere. O privesc cercetator. Astept sa isi ia inima in dinti si sa imi spuna adevarul. Nimic…S. e detasata, ca de obicei. O iubesc pe fata asta. Nu se baga, se tine departe de toate rahaturile noastre infantile. E. tace. Incearca sa vorbeasca despre orice, numai despre ce conteaza nu. Le trag vorbele cu clestele. S. spune doua-trei glume. Adusesem de baut. I. nu poate, ca e foarte obosita. Pe E. o doare stomacul. A. ia antibiotic. S. e singura care ciocneste cu mine.

Seara asta nu se intampla nimic din ce trebuie sa se intample. Trebuia sa fie o seara de lamuriri, de discutii, de comunicare. De impacare. Dar nimic…astept si astept si nimic. Nu vreau sa incep eu discutia, pentru ca e randul lor. Vreau sa vad si din fapte, nu doar din vorbe, ca imi sunt prietene. Cu doua zile in urma eu si I. ne cerusem iertare una alteia pentru cuvinte grele aruncate prea repede. Si imi spusese ca am dreptate, G. va mai veni si alta data si crede ca veni cu noi, isi va pastra cuvantul dat initial. Insa azi, vad ca tace. Deci, e clar: se duce cu E. la G. Nu vine cu mine si A. Cand am plecat din Bucuresti, mi-a trimis un mail lacrimogen, in care imi spunea ca nu ma va uita niciodata si vom ramane prietene “no matter what”. Se pare ca “no matter what” a tinut pana la primul concert G. Stia ca am reusit cu greu sa vin sa le vad. Si ca nu in fiecare zi voi reveni. In schimb, pe G. putea sa ii vada de mult mai multe ori, alta data. Dar…ea a ales G. Si nu reuseam sa inteleg purtarea ei. Seara asta ar fi trebuit sa imi explice. Pe buze imi staruie un mut “De ce?” ….Degeaba…Dupa o ora de chinuiala, in care nu stia cum sa isi mai fereasca privirile de mine pleaca. Si fara macar sa spuna un cuvant despre a doua zi. A mentionat doar ca a doua zi ajunge acasa pe la 7 si insista sa mergem in oras cat mai devreme. Eu stiam de ce vrea asta…ca sa poata sa ne paraseasca pe la 11 noaptea. Se ducea la G. Dar nu a zis nimic… S. a plecat si ea…E. a ramas sa doarma la A. Dupa plecearea lor, m-am prabusit. Am plans, incercand sa scot din mine toata durerea, toata frustrarea si toata furia pe care o simteam impotriva mea pentru ca sunt atat de proasta, impotriva ei, pentru ca nu intelegea nimic si nici nu credea ca are nevoie sa inteleaga ceva… Ma enerva si E, de la care aveam pretentia sa imi fie alaturi, la cate impartisem, insa ea se incapatana sa ramana neutra. Cu E, fusese ghinion curat. Ea nu venea, insa nu avea de ales. Nu aveam ce sa ii reprosez, decat, cel mult, lipsa de curaj de a-mi fi spus mai devreme ce avea de gand. Si din aceeasi lipsa de curaj, nu imi spunea clar ce gandeste despre toata situatia. Mi-a zis insa: “Eu in locul ei, veneam!” Macar atat…

Asa ca seara minunata in care trebuia sa vedem ce a ramas din prietenia noastra s-a dus pe apa sambetei. Si, paradoxal, desi nu s-au intamplat lucrurile asa cum trebuia si era normal, am aflat totusi ce vroiam: acea prietenie nu exista (nu mai exista sau nu existase niciodata…inca nu m-am lamurit).

A doua seara s-a purtat la fel, ca si cum eu as fi stiut totul, fara sa simta nevoia sa spuna ceva. (Fancand o analogie, ai mei nu au discutat niciodata cu mine subiectul “sex”, desi se comportau ca si cum ar fi normal sa stiu, chiar daca nu au zis nimic). Am mers in oras si a plecat dupa o ora. A revenit la sfarsitul programului, pe la 3 dimineata. Nu a inteles ca era prea tarziu. Ca a venit degeaba…Ca eu nu mai puteam sa ofer nimic, pentru ca imi luase totul cu plecarea ei…

Cand am plecat la gara, iar m-a pupat. Am simtit ca ma pupa Iuda. Am privit-o si am stiut ca niciodata nu o voi mai putea privi la fel ca inainte. Ca noi doua murisem. Si acum nu mai eram decat eu si ea, separate, fiecare cu viata ei, despartite nu doar de 300 km…ci de mult mai multe.

Ce m-a durut cel mai tare, este ca ea nici pana acum nu a inteles nimic din toata povestea. Se considera o victima accidentala. Nu intelege ca ea a fost piesa-cheie in aceasta situatie. Si ca era singura dintre toate care a avut de ales. Si ca nu sunt eu centrul Pamantului, dar ma astept de la o persoana care imi spune ca tine la mine si la care tin si eu, sa se bucure de venirea mea si sa astepte cu aceeasi nerabdare ca si mine sa petrecem impreuna.

Cateva zile mai tarziu, m-a contactat pe mess. I-am spus ca nu vreau sa vorbesc despre subiect, pentru ca nu mai e nimic de spus. Nimic care sa poata repara ce s-a distrus in acea seara de vineri. Mi-a zis ca ii sunt draga si ii voi fi, chiar daca eu cred ca nu a vrut sa faca un sacrificiu pentru mine.( Whaaaaat?!!?? Sacrificiu? Imi pare cu “I’m sorry”, dar cuvantul asta nu are ce cauta intr-o prietenie. Si daca tu crezi ca eu ceream un sacrificiu, te inseli amarnic si, inca o data imi arata ca tu nu ai inteles nimic…Eu imi doream doar prietenii aproape, ca doar nu veneam in fiecare zi sa ii vad. Cat despre motive obscure ale venirii mele…nici nu merita sa comentez.)

Asta e ultima oara cand vorbesc despre subiect. Sa stingi lumina cand pleci...

Capitol inchis…