Cand eram mica, ai mei erau foarte stricti cu mine. Fiind primul nascut al familiei si fata pe deasupra, a trebuit sa lupt dur pentru fiecare falfait de aripa in afara cuibului parintesc.


Mi-aduc aminte, eram un ghemotoc de vreo 3-4 ani, stateam la tara, la bunici intr-un sat uitat de lume (unde, ca sa ajungi, mergeai juma’ de zi pe picioare, ca nu exista nici rata, nici cale ferata, cat despre masina personala, nici atat) si, cat era ziulica de lunga, nu reuseau ai mei sa ma adune de pe drumuri. Ma cunosteau toti satenii ca pe un cal breaz. Tuturor le faceam vizite de curtoazie aproape zilnic. Aveam si un program de vizitare: intr-o zi ma duceam in vizita de la casa lui Nae a lu’Gica pana la Ionita a lu’Maria (adica vreo 10 case). In ziua urmatoare, mergeam la urmatorii 10 si tot asa… Intr-o zi am fost pe la tanti Leana. Nu mai ajunsesem pana atunci la ea, statea departe, in capul satului. Mi-a placut atat de mult la ea, in coliba ei facuta din pamant, incat am uitat sa mai plec acasa. Cand biata femeie a reusit sa ma dea afara pe usa, era deja noapte. Iar cand m-am apropiat de casa, i-am vazut pe bunici cautandu-ma prin fantana, cu lumanarea aprinsa. Altadata, o vecina care se cam saturase de mine, a incuiat poarta sa nu mai pot intra in curtea ei. Eu am sarit gardul si s-a pomenit cu mine in casa…


Bunicii au incercat toate metodele posibile si imposibile pentru a ma tine in curte: mi-au incuiat poarta (saream gardul), ma bateau (degeaba), m-au legat (va dati seama ce disperare pe ei? Insa si mai mare disperare le-a fost cand am inceput sa urlu ca din gura de sarpe…mi-au dat drumul rapid).


Cand am inceput scoala, ai mei m-au adus acasa, la oras. Eram un mic pui de salbaticiune. Ca sa ma “dreseze”, ai mei au crezut ca, adoptand metoda “Nu ai voie sa faci asta”, o sa ma aduca pe calea cea buna sau, macar, vor preveni dezastrele.


“Nu ai voie sa stai afara decat dupa ce iti faci temele!” –dupa parerea mea, le-am dat ascultare aici. Nu intelegeam insa, de ce imi mai luam bataie seara, cand ma intorceam acasa prafuita, julita, plina de maracini. Doar nu zisesera nimic de ora de intoarcere acasa, nici despre locurile prin care pot sa hoinaresc.


“Stai in fata blocului!” – daca stateam in fata blocului, cum ma mai ascundeam eu la “Pitulusul”? Trebuia sa ma ascund, deci, trebuia sa plec din fata blocului.


“De la scoala vii direct acasa!” – asa faceam, dupa ce, in prealabil, treceam pe la terenul de sport, ca sa bag un fotbal cu baietii sau prin parc, sa admir lebedele. Daca era iarna, era razboi cu bulgari. Daca era primavara, mergeam la padure, sa culegem ghiocei.


Si tot asa…de fiecare data cand auzeam cuvantul “NU”, mi se aprindea beculetul (“Si totusi, ce s-ar intampla daca…”DA”? ).


Liceul l-am facut in Craiova, la 35 km de casa parinteasca. Cand am plecat de acasa, parintii mi-au tinut un discurs luuung cat o zi de Post: “Sa fi cuminte! Sa nu iesi in oras cu fetele, chiar daca te roaga, e periculos. Sa nu fumezi. Sa nu pleci noaptea din camin” si variatiuni pe aceeasi tema. In prima zi in camin, primul lucru pe care l-am facut dupa ce parintii au plecat acasa, a fost sa ies cu noile colege de camera in recunoastere, prin oras. Dupa o luna m-am apucat de fumat…Dupa inca o luna am inceput sa frecventez discotecile. Asteptam sa treaca pedagoga sa faca prezenta, apoi fugeam pe geam, coboram pe cearceafuri innodate si imi sfaraiau picioarele pana la discoteca. Noaptea ne intorceam in camera in acelasi mod, escaladam peretii tot cu ajutorul cearceafurilor, pe care ni le aruncau pe geam fetele ramase in camera.


Acum ma si mir cum naiba aveam timp si de distractie si de invatat, pentru ca la scoala am fost printre primii din clasa intotdeauna. Aveam absente, e adevarat, profii incercau mereu sa ma prinda cu lectia neinvatata, dar nu aveau ce sa imi faca. Mergeam la olimpiade, concursuri, luam premii, eram inscrisa in tot felul de activitati scolare, inclusiv in formatia de folk a liceului, pe chitara clasica si voce. Pierdeam noptile, dormeam si mancam pe sponci si nu aveam nici pe dracu....Ma intreb unde a disparut energia aia...


In concluzie, eu nu le voi spune niciodata copiilor mei: “Nu poti face asta! Nu ai voie!” . Am vazut, pe pielea mea, ca e cea mai buna metoda pentru a obtine exact contrariul. Din copilarie mi se trage aceasta ambitie de a incalca toate normele si de a depasi orice limita. Eu cand intalnesc un obstacol, nu simt neputinta si frustrare, ci primul gand este:”Sa vedem cat imi rezisti!” ... Uneori e o calitate, alteori...un blestem.