….de pe socluri. Le-am simtit decaderea. Le-am vazut de ceva vreme cum incep sa crape, sa se deformeze… Am incercat sa le salvez…am incercat sa le vorbesc, sa aflu ce le macina…ce le ucide…insa nu mi-au raspuns. Erau prea obosite, prafuite de cate indurasera…purtau cu ele povara multor intamplari. Trecusera prin prea multe. Atat de multe si de grele, incat au decis ca nu mai vor. Si am vazut cum crapaturi, la inceput mici, apoi din ce in ce mai mari au inceput sa alerge pe fata lor.

Fusesera odata atat de mandre si de frumoase….iar acum privesc neputincioasa cum cad in genunchi, apoi se prabusesc, se sparg in mii de farame. Mai vad prin mormanele de praf, ochii vreunei statui…privirea odata mandra, este acum sticloasa si rece…Nu mai vrea sa stie nimic. I-a ajuns…

Ma doare imaginea asta de Apocalipsa statuara. Ingenunchez in praful cald inca si imi ingrop mainile in el, incercand sa gasesc…nici eu nu stiu ce…lacrimi incep sa curga, uda pamantul, care incepe sa capete forma in mainile mele…Incerc sa recontruiesc statui noi…poate ca, precum un Phoenix, ar putea renaste din cenusa…Plang si framant pamantul, cu speranta incoltita in suflet. “Voi face niste statui mai frumoase chiar decat inainte!” Insa tot ce iese din mainile mele sunt niste forme fara fond… Si imi dau seama, ca indiferent de cat de frumoase ar iesi noile statui…nu ar mai fi aceleasi…


P.S. Firul rupt si innodat nu tine la fel ca inainte. Ciorba reincalzita nu mai are acelasi gust. O dezamagire te marcheaza atat de tare, incat, chiar daca omul respectiv ar ramane langa tine…l-ai privi mereu cu alti ochi…unii care vor vedea mai intai durerea provocata.

Azi am cazut si eu…de sus, de pe soclu.