De garsoniera mea. De calculatorul meu conectat la Internet, un univers numai al meu, care uneori imi oferea extaz, alteori imi rupea inima. De patul meu daramat, care scartaia din toate arcurile sarite si din care curgeau calti. De momentele de lectura, cocatata in varful patului, intr-o pijama pufoasa, cu o cafea aromata si o tigara. De melancoliile lungi si lacrimile varsate in noptile prea singure, prea ploioase si prea tarzii. De balconul meu, de privirea mea dusa peste oras, mereu noaptea, cind imi canta Lara Fabian.

Imi vreau singuratatea. Barlogul. Totul inapoi.

Vreau usa de la intrare asa cum era ea stricata. Liftul ala oribil care huruia si care se bloca atunci cand mi-era lumea mai draga, de imi iesea sufletul urcand sase etaje. Artificiile care pocneau din senin si umpleau cerul de stele chiar cand era innorat. Chiar si de batrana de la chiscul de ziare mi-e dor, care imi spunea dimineata ca isi potriveste ceasul dupa mine. Mereu veneam sa iau ziarul la 8 fix. Intr-o dimineata insa, si batrana si chioscul ei au disparut. Imi spusese ca ca va pleca, dar cand s-a intamplat, m-a scos din ritm. Am renuntat sa mai cumpar ziarul.

Mi-e dor de zilele de facultate cand puneam ceasul pentru a doua zi cu gandul sa prind seminarul de la ora 9, desi dimineata opream ceasul si ma intorceam pe partea cealalta. De orele de chiul, cand era mai interesant sa beau o cafea pe terasa la Mc, decat sa adorm de plictiseala la cursuri. Mi-e dor pana si de diminetile de om al muncii, cand injuram ceasul si pe cei care au inventat trezitul la ore atat de mici.

Mi-e dor de bucuria cu care asteptam ziua de vineri, pe care o sarbatoream de obicei singura, cu un film bun, bere Leffe si junk-food, bucurandu-ma ca a doua zi o sa ma trezesc cand vor muschii mei. Dar, sambata dimineata, invariabil ma trezeam injurand vecinii care se incapatanau sambata de sambata sa dea gauri cu bormasina.

Mi-e dor de lentoarea sambetelor si a duminicilor cand nu vroiam sa cobor din pat, sa ies din casa, mi-era asa de bine intre gandurile mele. De clipele de rasfat, cand imi umpleam cada cu spuma si saruri si imi petreceam cate doua ore invaluita de arome, muzica buna si lumina discreta de lumanari parfumate.

Mi-e dor…atat de dor…de mine…

“Ce te uiti ma, prostule, la mine?” (jap! o palma - clasa a III-a)

“Hai sa jucam jocul cu sticla” (eu 10, el 10, “prima mare dragoste”, la ziua Oanei, prietena mea din copilarie. In cele din urma, Oana a ramas cu el. Mare paguba!)

“Goooooool!” (eu autoarea golului- 11 ani, el portar-12 ani, intr-un meci intre cartiere)

“Danseaza repede cu mine, ca vreau sa scap de cineva” (disco, eu 12 el 15, dragoste platonica)

“Nu vreau, esti febletea prietenei mele, nu pot sa ii fac asta!” (eu 16, el 19, la un Revelion)

“Vii diseara la discoteca?” (scena demna de Romeo si Julieta: eu pe strada in Navodari-18 ani, el la balcon -18 ani, dragoste la prima vedere)

Hai la o cafea! Mai bine hai la mine! (Daca stau sa ma gandesc, in viata mea amoroasa, cafeaua a fost cel mai bun preludiu)

“Nu te mai iubesc!” (eu 19, el 21. Peste doua luni ne casatorim! )

In ultima vreme: “Dispari!” (trag concluzia ca egoul barbatilor e mai mare decit al femeilor, daca umbli la el, ai sanse mari sa te doreasca mai tare).

Am chef sa fug sa fug sa fug sa fug sa fug sa fug si sa las dracului in urma tot ce-am construit, sa nu ma mai uit inapoi, sa nu mai stiu de nimeni, sa mi se taie rasuflarea de la atata fuga, sa nu mai fie nimic, decat eu la marginea marii primind briza in fata si numarand vapoarele ce se pierd in zare.

Dar nu, dom`le, eu trebuie sa merg prin praf si sa ma izbesc de imbecili!

...sa construiesti o iubire si sa nu mai existi in ea...

...sa ai un vis si sa ti-l fure altcineva...

...sa ajungi in orasul dorit si sa nu mai conteze...


...sa ajungi sa-ti fie sila de ceea ce-ai iubit cindva...


...sa te sufoci alaturi de persoana de alaturi...


...sa poti totul si sa nu mai vrei nimic...


...sa fii renegat de atatea ori, in atatea feluri, de cineva pentru care ti-ai fi dat si viata si inca toate astea sa le stii si sa taci, sa pleci privirea cind auzi si sa...continui sa speri…

Ploua…privesc pe fereastra printre siroaiele de apa si vad frunzele copacilor indoindu-se sub greutatea stropilor. Vantul suiera prin tocaria mancata de vreme. Imi spune secrete, mi-aduce vesti, imi raspunde la intrebari mute.


"-L-ai vazut?

-L-am intalnit intamplator. Iesise sa ia o gura de aer.

-I-ai transmis ce te-am rugat?

-I-am zburlit parul lung asa cum visezi tu sa faci. I-am mangaiat bratele puternice si i-am infiorat pielea cu atingeri usoare, ca de sarut.

-Si si-a amintit de mine?

-Nu stiu, nu mi-a raspuns…"


Afara ploua in continuare si rauri spontane curg prin santuri, inunda padurea…Ies si las apa sa ma ude, sa ma spele, sa imi alunge gandurile… “Rain, wash away my sorrow, wash away my pain…” Si ea ma asculta, creste si creste, cuprinzandu-mi gleznele, genunchii, coapsele, pantecul, sanii…Simt cum pielea mea primeste racoare, cum se trezeste la viata, cum prinde radacini… Ma scufund in apa si respir liniste.