M-am obisnuit atat de mult sa imi fie rau, incat am impresia ca imi e bine...

Ati avut vreodata vreo zi in care va treziti dimineata fara sa stiti unde sunteti, de ce suna ceasul, ce zi este si uneori sa nu stiti nici cine sunteti?

Asa m-am trezit eu de dimineata. Nu am petrecut aseara. Nu am facut nimic deosebit fata de ce fac de obicei. M-am uitat la Carcotasi, ca in fiecare miercuri, am citit un pic, m-am uitat la un CSY, apoi pe la 1 am predat armele si am adormit. De dimineata, cand a sunat ceasul, abia dupa cateva secunde bune am coborat cu picioarele pe pamant. Confuzia de la prima ora a diminetii insa m-a urmarit toata ziua. Nu am fost in stare de nimic la birou. Nu ca as fi fost foarte obosita...era mai mult ceva psihic. Pur si simplu ma trezeam holbandu-ma in gol, fara sa realizez ce se intampla in jurul meu. Ca sa salvez aparentele, am facut ce fac de obicei cand nu am chef de vorba: mi-am bagat capul in monitor, sub pretextul ca am de facut ceva rapoarte. Sefa m-a crezut, asa ca mi-a dat pace.

Pe la 4 insa nu am mai rezistat. M-am invoit si am plecat acasa, unde am avut placerea sa constat ca sunt singura. Deci: time for myself. M-am inarmat cu pachetul de tigari si cu un pahar de vin si m-am instalat la calculator. De data asta, fac ceva ce chiar imi face placere. Citesc un blog doua, verific mailul, mai schimb o vorba pe mess.. Incep sa ma trezesc si sa traiesc si eu ziua asta de 25 octombrie. Am pierdut mai bine de jumatate din ea, dar tot e bine ca nu am ratat-o pe toata.

Si totusi...nu ma pot abtine sa nu ma gandesc...sunt oare somnambula? Ar fi singura explicatie pe care o gasesc: azi noapte am bantuit prin oras, facand cine stie ce si din aceasta cauza am fost atat de daramata azi...

" Dorul e un sentiment greu de definit." Zicea o prietena de-a mea,intr-un moment de betie. Haaaaa!! HA HA! Mare geniu! Iti trebuie doctorat sa poti sa scoti asemenea cuvinte adanci...Bine, la momentul ala si eu la fel de prastie, am lacrimat, impresionata de adevarul acestor spuse.

Cand ti-e dor ce faci? Canti, compui poezii, scrii texte, asa cum fac eu acum? Sunt sigura ca impins de duiosia distantei si manat de tandretea dorului, iti descarci sufletul cumva.
Plangi de durere dar in acelasi timp plangi de fericire. Care este drumul care te duce la dor?

Personal, daca as avea puterea, as elimina acest sentiment din talmes-balmesul de sentimente pe care le incearca sufletul omenesc. Nu ii vad utilitatea. Nu face decat sa provoace durere, frustrare datorita departarii, lacrimi, nebunie. La inceput te ia incet, pacalindu-te cu o amintire. Iti aduce un zambet pe buze, la rememorarea momentelor placute din trecut. Apoi, vine realizarea ca a trecut si ca momentul acela nu va mai reveni. Si ca nu se stie cand il vei mai trai sau daca il vei mai trai vreodata. Si apare durerea. Te doare ca dracu si nu stii ce sa faci sa scapi de ea. Ai face si ore suplimentare la birou, numai sa iti ocupi mintea cu ceva. Cu altceva. Nu reusesti si atunci apare frustrarea. Si te enervezi. Dupa un timp, iar zambesti tamp amintirilor…si ciclul se reia. Deci? Vezi vreun folos aici?

Dorul nu face decat sa te tina ancorat in trecut, cand “Eheheeeei! Ce vremuri!”, iti produce nesiguranta fata de viitor, transformadu-te de cele mai multe ori intr-un pesimist. Te impiedica sa iti traiesti prezentul, pentru ca esti mult prea ocupat sa te gandesti ce bine a fost atunci si oare ce ai putea sa faci ca sa poti trai din nou acele vremuri. Si ce e mai grav, prezenta lui este cea mai clara dovada ca in viata ta este ceva in neregula.

Who the f**k needs this?

Asa ca…am decis: cand voi prinde pestisorul auriu, ii voi scutura aripioarele magice pana imi va promite ca ma va scapa de acest sentiment afurisit, drept una din cele 3 dorinte. Celelalte doua dorinte ar fi: sa castig la Loto si sa il seduc pe Brad Pitt

Saptamana asta incepuse prost. Era si normal, ca doar am avut un weekend prost, asa ca dispozitia mea nu avea cum sa fie mai buna la inceput de saptamana.

Insa marti, am primit un mesaj de departe. Cineva drag m-a intrebat din senin, in loc de “Buna dimineata”:

“Do you believe in miracles?”

La acel moment am raspuns destul de sceptica, insa pe parcurs mi-am dat seama ca acea intrebare era de fapt un semn. Un semn pentru miracolele care mi-au aparut in cale in ultimele doua zile.

Aseara am iesit din Craiova…Well, not really, but it felt like it. Am fost in Serai. Serai este barul meu preferat incepand de aseara si am aflat despre existenta lui datorita celui mai bun prieten al meu, Alin, care s-a angajat barman acolo. Ieri, dupa o zi de cosmar la birou, m-am hotarat sa ii accept invitatia si sa il vizitez la locul de munca. Inca de afara mi-a placut barul. Un local mic, ca o casuta cocheta…o alee discreta te conducea spre intrare, iar odata intrata in bar, am ramas total fermecata. Tavanul era acoperit cu draperii de matase rosie, mese micute de lemn, canapele confortabile, lumanarele, atmosfera de vis erotic. M-am asezat la o masa si am asteptat ca Alin sa imi aduca tratatia promisa: o narghilea cu aroma de mar. Yummy! A fost prima mea experienta cu o narghilea si trebuie sa spun ca dezvirginarea a fost…delicioasa. Dupa primele fumuri, parca ne cunosteam de cand lumea eu si ea..narghileaua. M-am relaxat pe canapea, am inchis ochii si m-am lasat in voia aromei de mar si a fumului ametitor. Dupa doua ore petrecute acolo, m-am simtit ca renascuta. Cea mai frumoasa seara de cand am ajuns in acest oras.

Azi - alta zi de cosmar la birou. Iar seara, la plecare, ne-a sosit plotterul comandat pentru proiectanti. Dupa ce am vazut ca e de dimensiunile unei masini si dupa o ora de gandire despre posibila locatie a mastodontului, s-a luat decizia sa…ma mute pe mine! Adica, incepand de astazi ora 18.30 nu mai am biroul in usa, in curent, unde toata lumea care intra se putea benocla in voie in monitorul meu si unde ma simteam ca si cum as fi in tranzit, pe fuga, gata sa imi apuc geanta de maner si sa o rup la fug ape usa larg deschisa. . It is a miracle! Acum am coltisorul meu la fereastra, langa calorifer si unde nu se mai baga nimeni in sufletul meu. Libertate! Cat mai injurasem eu plotterul ala cand a trebuit sa caut oferte si sa il cumpar. Si cand colo... "Meravigliosa creatura!" - mai ca imi vine sa cant ca in reclama aia la Fiat Bravo.

Deci…cred in miracole? Astazi da…maine, cine stie? Poate am sa uit sa cred…dar nu imi fac griji. Stiu ca miracolele sunt rare, dar nu dispar niciodata din viata mea. Vor fi acolo, pe drum, dupa cate o curba, asteptandu-ma sa imi sara in brate ghiduse si sa ma surprinda, ca de obicei

Pentru un pic din ce ne dorim, suntem in stare sa mergem pana la capatul pamantului. Dar ce te faci cand avand un pic, iti dai seama ca nu iti este suficient? Ca abia atunci iti doresti si mai tare nu un pic, ci…totul?

Ca si cum ai fi gustat o bucatica de prajitura, pentru ca ti-era pofta, insa abia dupa ce ai vazut cat de buna este, ai vrea sa mananci toata felia…

Intr-o lume care declama sus si tare ca nu conteaza cantitatea, numai sa ii dai o firimitura, eu astazi lepad masca iprocriziei si decid ca de azi trec la dieta: nu vreau nici macar sa mai stiu ce gust are prajitura. E mai sanatos! Pentru ca nu conteaza numai gustul, ci si cantitatea. Chiar si o firimitura poate avea efect dezastruos…