Ajunge acasa, tranteste geanta cu manualele de scoala pe jos, iar ea se arunca in pat, suspinand in perna. Inca o zi de cosmar. Inca o zi in care trecerea ei pe coridoare era insotita de rasete, de ghionturi si de cuvinte usturatoare: "Atentie, vine balena!", "Dati-va la o parte, ne striveste!", "Iti dai seama cum ar fi cu asta in pat?" Inca aude ecouri umilitoare in cap. Trista si nemultumita, se ridca si se indreapta spre frigider. Isi umple farfuria cu tot ce nimenreste si incepe sa infulece, absenta. Mananca hulpav, ca si nu ar mai fi facut-o de o saptamana. Abia dupa ce farfuria e goala, isi da seama ca a mancat cat cinci. Si ca face exact pe dos, fata de ceea ce ar trebui sa faca pentru a-si rezolva problemele. Asa ca incepe iar sa planga, disperata, urandu-se. Se invinovateste pentru ceea ce este, pentru cum arata. Le da dreptate asupritorilor ei. Se hotaraste sa ia atitudine. Si se duce in baie, inchide usa, se apleaca peste vasul de toaleta si isi baga degetele pe gat.....

Asta este o poveste imaginara. Insa nu si neadevarata. Se intampla zilnic, multor fete cu probleme de greutate. Fetele invata cuvantul "dieta" si semnificatia lui inca inainte sa intre in adolescenta. Il aud zilnic: in media, in grupul de prieteni, in gura unei mame obsedata de kilogramele in plus, pe strada, peste tot.

Tin minte ca aveam vreo 10 ani cand am auzit prima data acest cuvant. Nu stiam prea bine despre ce este vorba, insa stiam ca trebuie sa te abtii de la mancare, ca daca nu, vei deveni o balena. Asa ca, nedorind sa fiu mai prejos decat alte fete din jurul meu, am inceput sa tin dieta. Toata viata am tinut dieta. Am experimentat atatea, incat nu ma mir ca la un moment dat organismul meu, zapacit, s-a dat peste cap. In doi, am castigat 10 kilograme. Pe nesimtite. La un moment dat, am realizat ca luasem proportii, insa nu am dat importanta prea mare. Tineam diete in continuare, asa cum fusesem invatata: ma infometam cateva zile, iar apoi clacam si ma indopam cu ce nimeream in fata ochilor in momentul respectiv. Ulterior, intervenea sentimentul de vina si ma duceam sa vomit mancarea nedigerata inca. Urat, nu? Da, este! Bineinteles ca acele kilograme in plus nu se duceau, dar in schimb acumulam altele. Am noroc ca m-am trezit la timp. Intr- zi, m-am zarit "din afara". Adica intr-o fotografie. Atunci, am avut un soc. Si dietele mele eterne, care incepeau lunea si se terminau vinerea, cand venea weekendul si, plictisindu-ma, dadeam iama in frigider, si-au gasit locul: la gunoi. Si am adoptat un regim de viata sanatos. In schimbul dietelor "minune" care te scapau de cinci kilograme intr-o saptamana, am optat pentru Montignac. Un regim de viata sanatos, care mi-a adus rezultate vizibile in cateva luni. A durat mai mult timp, insa a fost un drum sigur si placut. In trei luni am scapat de 10 kilograme. Nu, nu am intrerupt regimul dupa trei luni. Inca ma ghidez dupa principiile Montignac si astazi. Nu pentru ca vreau sa slabesc in continuare, ci pentru ca este sanatos. In plus, am facut sport in tot acest timp, asa ca am slabit frumos. Nu tu piele atarnata, nu tu semne neplacute pe piele.

Eu sunt un exemplu norocos. Am avut un psihic tare si m-am trezit inainte sa ma imbolnavesc de bulimie.

Cele mai frecvente cauze ale dereglarilor de alimentatie isi au radacinile in mediul familial. O copilarie dificila, un mediu social cu probleme pot duce la dereglari psihice ce pot cauza cele doua crunte boli: anorexia si bulimia. Ca sa nu mai vorbesc despre revistele pentru femei, televiziunea, filmele si tot mediul informational din jur: toate propovaduiesc mitul 90-60-90. De fapt, acum la aceste dimensiuni esti considerata cam voluptuoasa. Visul oricarei femei este sa devina "femeia snur". Cu cat se vad mai multe coaste, cu atat mai bine. Cu cat atarna hainele pe tine, cu atat mai bine.

Devenim niste umbre nefericite, cu probleme de sanatate. Abia mai respiram, pentru ca avem probleme cu plamanii de la atatea diete nesanatoase. Avem palpitatii si ameteli cand ne ridicam din pat dimineata. Obosim mult prea repede, nu mai avem chef de nimic, suntem artagoase, iritate vesnic. Insa suntem piele si os, deci ne-am atins idealul in viata.

Sincer, uneori parca mi-as dori sa traiesc pe vremea personajelor rubensiene. Cred ca viata era mult mai usoara pentru noi atunci.

Eu nu voi fi niciodata piele si os. Nu am conformatia necesara. Uneori ma uit cu jind dupa o fata cu silueta de "biscuite in dunga". Si asta nu imi face nici o cinste. Ce vreti? Prea multi ani in care am trait cu acest ideal. Astazi stiu insa mai bine decat atat.

Exista momente in viata, cand parca universal iti vine in intampinare cu o imbratisare cosmica, planetele se aliniaza si totul devine usor si se potriveste perfect, ca piesele unui puzzle pe care de mult te-ai chinuit sa il rezolvi si parca in acel moment piese se aranjeaza singure, pentru a forma imaginea dorita.

Sunt atat de rare momentele astea, incat trebuie sa ai o mare sensibilitate si maturitate sa nu le ratezi.

Se spune ca simti cand este momentul potrivit. Ca atunci cand va veni clipa….vei sti, pur si simplu. Am vazut odata un film in care un tip aplauda din senin in cele mai nepotrivite momente, pana i se spune sa nu mai fie penibil, pentru ca nu e momentul. “Si cand va fi momentul?” a intrebat el. “Vei sti!”

Usor de spus. Cei mai multi intre noi ratam marile ocazii ale vietii pentru ca suntem atat de inecati in orgolii, egoism, incapatanare, incat refuzam sa le vedem pur si simplu. Unora pur si simplu nu le pasa, insa asta e alta poveste.

Cand facem rau, cu sau fara voia noastra si amanam mereu momentul in care ar trebui sa devenim umili si sa ne recunoastem greseala, poate din teama, poate din orgoliu prostesc, s-ar putea ca atunci cand, in sfarsit ne luam inima in dinti, sa fie prea tarziu.

Cand iubim, ne este atat de teama de respingere, incat ne ascundem sentimentele, riscand ca, pana sa indraznim sa spunem “Da” iubirii, sa avem surpriza ca iubirea sa fi plecat spre alte inimi mai indraznete.

In concluzie, cand este momentul potrivit? Cand simtim cu adevarat. Ratiunea nu are nimic de-a face cu asta. Numeste-o “al saselea simt”, “intuitie feminina”, “telepatie”, “vrajitorie” sau doar “coincidenta” pentru cinici, e momentul potrivit atunci cand inima iti spune: ACUM!!!

De cate ori am prins momentul perfect de coada? Ei bine, cum am mai spus…

Niciodata cand trebuie, niciodata la timp…mereu prea tarziu. Cand nu mai conteaza. Story of my life!

Cei mai multi dintre noi nu vom castiga niciodata unnul din marile premii ale vietii: un Grammy, un Oscar, un Emmy, sau chiar un Cerb de Aur amarat si cu blana cam ciufulita.

Pentru cei mai multi dintre noi, premiile se masoara dupa alte canoane. Sanatate, un job mult vanat, un copil, o familie, iubire….sau chiar un chef monstru vineri seara. Toate astea se pot rezuma simplu: implinire….

Pentru mine, marile premii ale vietii sunt :

- un masaj relaxant dupa o zi de cosmar;

- un trandafir inrourat de stropi de ploaie, proaspat rupt din gradina vecinului si care isi iteste petalele de sub haina iubitului;

- vocea mamei de fiecare data cand ma suna;

- un curcubeu optimist care apare dupa furtuna;

- o seara relaxanta, cand vizionez serialul preferat;

- momentele cand scriu in blog;

- o privire care spune mai mult decat o mie de cuvinte, insotita de un ras rascolitor;

- o padure in plina furtuna de vara;

- tigara de dupa;

- aroma cafelei adusa la pat dimineata.

Momente…clipe unicat, pe care nu intotdeauna le apreciem cu adevarat, decat cand nu le mai avem.

Multi ne amanam fericirea, stabilindu-ne limite indepartate pentru a o putea atinge: cand voi termina facultatea; cand voi obtine jobul acela; cand o sa ajung sa fac asta sau ailalta…voi fi fericit. De ce? De ce atunci? De ce sa nu fim fericiti chiar acum?

Mda, mai mult ca sigur nu voi obtine vreodata vreun Emmy…insa nu conteaza. Pentru ca marele premiu al vietii este chiar sub nasul meu, in fiecare zi…imi pare doar rau pentru zilele in care am fost atat de preocupata sa imi plang de mila, incat am uitat sa culeg roadele.

Intr-o lume care alearga dupa marele premiu in fiecare zi, refuzand sa accepte micile recompense ale vietii nu ma pot abtine sa nu ma intreb: cand vom ajunge la destinatie, va fi meritat? Nu vom regreta ca nu ne-am oprit sa mirosim parfumul florilor?

In fiecare an, pe 25 august, am intalnire cu trecutul...cu prietene de mult uitate, de mult tradate, de mult inchise bine cu cheia intr-o cutie prafuita pe care scrie:liceu 1994-2000. Pe 25 august e ziua unei prietene, fosta colega de clasa in liceu. Fosta colega de apartament in clasa a 13-a. Si in fiecare an, pe 25 august, ne reunim noi, cele patru, care eram nedespartite pe vremuri. In fiecare an, in aceasta zi aud si revad momente din trecut, cand ne promiteam ca nu ne vom desparti niciodata, ca prietenia noastra este mai presus de orice....nu mai presus de distanta si de timp, insa...Trei dinstre noi suntem acum casatorite. Una din ele s-a casatorit la o saptamana dupa mine. Nu a venit la nunta mea, desi imi spusese ca va fi acolo. Azi ne-am revazut si mi-a zis trecator si vinovat:" Scuze ca nu am venit la nunta, am fost plecata la Bucuresti"...nu m-am putut abinte sa nu ii replic:" Aaa, si la Bucuresti nu sunt telefoane?" Mdah, sunt taioasa cand sunt ranita. A doua s-a casatorit acum vreo doi ani. Nu m-a chemat la nunta. Cand ne-am intalnit, tot pe 25 august, ca in acelasi an, mi-a zis: "Am invitat numai persoanele apropiate!" .....Ok....Ce sa mai zici la faza asta?? Ultima dintre noi nu este casatorita. Ea este sarbatorita din 25 august a fiecarui an. Si ea este si liantul care ne uneste o data pe an. E singura care a pastrat legatura cu ambele "tabere". Hmmm...tabere...nici macar nu a existat vreun razboiu care sa imparta acest grup in tabere. Pur si simplu distanta face totul. Rupe prietenii, raceste relatii, dezbina lumea.

Am facut o fotografie astazi. Noi, cele patru.

M-am simtit in plus. Nu mai era lumea mea. Nu stiu daca e pentru ca am ales sa plec sau pentru ca m-au exclus ele odata ce am plecat. Conteaza doar ca acum nu mai este nimic. Decat niste amintiri. Si o stanjeneala ciudata, in fiecare an, pe 25 august.

Nu ma fac "banchera"....