Nu cred in “second chances”. Am o fire atat de dificila si a dracului, incat, daca m-ai dezamagit odata, m-ai dezamagit defintiv. Nu pot sa uit si cu atat mai putin sa iert. Sunt implacabila si fatalista, la fel ca si Doamna cu Coasa. Cand ma uit la o persoana, vad toate intamplarile si aud toate cuvintele schimbate intre noi vreodata. Asa ca, daca m-a ranit, nu as putea-o privi niciodata cu inima impacata, fara resentimente.

Stiu, nu e bine. Nu e sanatos. Si deseori imi da un sentiment acut de singuratate. Plus ca dauneaza serios vietii mele sociale. Insa asa sunt construita. Nu bravez, nu exagerez sin u sunt incapatanata (nu in ce priveste acest subiect). Nu e vorba ca nu vreau, nu pot.

De-a lungul vremii aceasta atitudine m-a costat cateva prietenii. Stau acum si ma gandesc, privind in urma, daca as fi putut proceda altfel. Daca a meritat. Sincer, daca ar fi sa o iau de la inceput, poate as incerca sa evit anumite situatii care au condus la acest deznodamant.

Nu vorbesc acum de maruntisuri: certuri inevitabile care au loc in orice relatie, de la intarzierea de cateva minute la intalnire la cine duce gunoiul sau spala vasele. Vorbesc de situatii reale, situatii-proba, care pun sentimentele la incercare. Eu am aflat pe propria piele ca zicala “Prietenul la nevoie se cunoaste” este cat se poate de adevarata. Si ce concluzie am tras? “Fereste-ma Doamne de prieteni, ca de dusmani ma feresc si singura”

Ok, dar cum ramane cu iertarea, veti spune? A gresi este omeneste. De accord. Eu probabil sunt cea mai umana persoana din lume, daca e sa o luam asa. Insa niciodata nu am refuzat o mana intinsa, niciodata nu am tacut cand prietenul meu avea nevoie de un cuvant de la mine si niciodata, dar niciodata nu mi-as incalca o promisiune, decat daca ar aparea o situatie de viata si de moarte care sa ma impiedice.

A gresi este omeneste, insa depinde de greseala.
Totul este relativ in viata…mi-a zis asta un fost prieten. “Azi iti pot spune ca esti cea mai frumoasa femeie, insa maine poate voi intalni alta femeie care mi se va parea si mai frumoasa” Nimic nu este doar alb si negru in viata, ci totul are o nuanta mai pronuntata sau mai pala de gri. Pentru mine insa, omul situatiilor-limita, al extremelor, nu poate fi decat ori alb…ori negru…niciodata gri. Asa ca nu-mi veni cu scuze pentru a diminua durerea dup ace m-ai dat una de m-ai lasat lata. Singura scuza pe care as accpeta-o ar fi ca ti-a murit mama si ca esti in stare de soc, ai reactii necontrolate. Si poate nici atunci nu as putea ierta.

Asta sunt eu, ma poti accepta asa cum sunt sau poti pleca. Nu ai fi nici primul, nici ultimul. Eu nu ma voi schimba nici pentru tine, nici pentru altul. Nu ma pot schimba nici pentru mine.

Cand doare prietenia?

Cam constati ca boul, ca atunci cand ai nevoie de el, prietenul tau cel mai bun, el e “indisponibil”.


Cand doare cariera?

Cand vezi ca ti-ai tocit coatele pe banci atatia ani degeaba, pentru ca oricum ai ajuns sa faci ceva care nu iti place, ceva pentru care nu te-ai pregatit, ceva ce poate sa faca si unul cu profesionala.


Cand doare iubirea?

Cand e singura. Cand e neimpartasita. Cand e calcata in picioare. Cand e departe. Cand e imposibila...


Cand doare viata?

Cand e parsiva.

Nota: Acest articol mi-a fost inspirat de ultima carte citita, "Nu stiu cum reuseste" - Allison Pearson, care trateaza problema femeii care jongleaza cu viata de familie si cariera, incercand sa le faca pe amandoua perfect.


Ce cantitate de amintiri poate oare sa inmagazineze creierul uman? Am citit undeva ca memoria noastra pe termen lung este un fel de deposit urias in care se pastreaza, ca vinul, toti oamenii, toate locurile si jocurile pe care le-am cunoscut vreodata, dar daca nu vizitezi o amintire sufficient de des, uiti drumul catre ea, iar pe drum cresc ulterior scaieti. Ca si drumul catre castelul Frumoasei din padurea adormita. Oare de aceea toate basmele sunt despre cineva care incearca sa gaseasca drumul inapoi spre ceva?

In fine, am constatat ca memoria mea nu mai este la fel de buna ca inainte. Am inceput sa uit lucruri petrecute in trecutul apropiat, eu care tineam minte si ce culoare a avut camasa taximetristului care m-a dus la birou de dimineata. Asta pentru ca eu sunt genul de persoana careia ii plac lucrurile organizate si care au un plan bine stabilit dinainte. Asta nu inseamna ca un pic de imprevizibil ma scoate din ritm. Insa sunt cateva lucruri in viata in care nu accept haosul: jobul, biroul, dulapul cu farduri, si altele. In ultima vreme toate acestea sunt de o dezordine deconcertanta. Memoria mea a inceput astfel sa imi joace feste, pentru ca nu mai are timp sa inmagazineze informatia.Totul se petrece prea repede, trebuie sa tin multe mai multe lucruri decat un calculator, lucruri noi, cu care nu m-am mai confruntat. Am o gandire analitica. Nu sunt facuta sa fiu un alt Napoleon. Nu pot face mai multe lucruri in acelasi timp. Cuvantul “multiprocesare” mi se pare odios. Insa, am constatat ca multiprocesarea este ceva indispensabil in noua mea viata. Invat din mers, imi dau silinta, desi de cele mai multe ori dau gres. Dar nu ma dau invinsa. O sa ma adaptez, invat din greseli, imi iau notite, cu speranta ca maine ma voi descurca mai bine.

Se pare ca femeile sunt foarte bune la asa ceva in general. Adica la multiprocesare. Ele pot sa tina minte si sa faca mai multe lucruri in acelasi timp: sa fie mame bune, sa aiba cariere de success, sa fie sotii si amante, infirmiere, prietene, fara sa le amestece, fara sa uite si fara sa dea gres.

Spre deosebire de barbati. Daca pui un barbat sa tina minte mai mult de trei lucruri in acelasi timp, vezi cum incepe sa ii iasa fum pe urechi, semn ca acolo a avut loc un scurtcircuit. Am auzit femei vobind cum ca barbatii exagereaza cat de neajutorati sunt cu treburile domestice, ca sa evite sa faca diverse chestii. In urma propriilor experimente facute in casa, s-a dovedit ca incapacitatea de a tine minte ca atunci cand iesi pe usa duci si gunoiul si sa imi iei un pachet de tigari cand te intorci, plus facutul pietei, este un defect din nastere, precum daltonismul sau o inima slaba. Nu e vorba de lene, ci de biologie.

Viata este un drum pentru un barbat; pentru femeie, este o harta: ele se gandesc tot timpul la drumuri secundare, drumuri de acces si facut cale intoarsa, pe cand ei o iau pur si simplu pe banda de viteza. Singurele lor abateri constau in ocazionale propuneri stralucite de scurtaturi, care majoritatea se dovedesc mai lungi si mai inselatoare decat ruta originala.

Oare de aceea barbatii sunt capabili sa traiasca clipa mai bine decat femeile? Istoria e plina de exemple de barbati care au trait clipa, in timp ce femeile faceau planuri pentru de marti in doua saptamani.

"Nu cred ca ajungem, e bebe mic, nu avem cu cine sa il lasam. Dar va doresc distractie placuta si Casa de Piatra!"

"Iubita, eu nuuu viiin, ca nu am baaaaaani!" - de parca pentru bani te chemasem....

"Bai, noi nu venim, ca Alin si-a rupt mana si nu poate sa conduca si eu nu conduc atata drum"

" Mai, vroiam sa te sun si eu azi, nu venim ca bunica e bolnava rau, la pat si soacra-mea nu poate sa vina sa stea cu copilul. Iar nasa-mea pleaca in concediu in perioada aia"

"Eu nu reusesc sa vin, am o conferinta si plec din tara exact in perioada aia"

"Nu venim, ca suntem in concediu si plecam din oras"

"Eu vin, dar doar ziua la biserica, seara nu pot veni, ca mai am o nunta"

"Nu stiu daca vin, ca o colega are si ea nunta la Tg Jiu si daca se duc colegii, ma duc si eu"

"Noi venim, dar stam doar doua ore si plecam, mai avem o nunta"

"Hmm..aaaa..iiiihhh...nu stiu daca ajung...mai vorbim..aaaahhh....pa..."

"Nu putem ajunge, fratele prietenei mele are botez in ziua aia. Te-as fi sunat, dar nu prea am semnal" - raspuns trimis prin SMS

"Nu pot sa vin, ca lucrez weekendul ala si nu pot sa imi iau liber ca am o sefa cam nebuna"

"Bai, nu stiu ce sa zic" "Pai, cum mai, ca ieri ziceai ca vii" "Pai, nu prea stiu cum sa fac, ca el nu vine, si eu ma bazam pe el pentru niste bani!" - iar bani?!?!??

1- O furtuna de vara, cu tunete si fulgere, in fapt de seara. Sa ploua cu galeata, iar eu sa stau in fotoliul de la geam, cu o ciocolata calda si o carte buna in brate. Sa citesc la lumina lumanarii si sa imi cante Lara Fabian, incet, la ureche.

2- O floare de liliac, oferita intr-o zi oarecare, fara nici o ocazie deosebita…doar pentru ca ar fi luni…sau marti…sau orice zi a saptamanii.

-3- Un concert intr-o vineri seara, unde sa merg cu fetele ca pe timpuri. Sa bem, sa dansam, sa barfim si sa uitam de toate datoriile.

4- Un cantec de inger. Iar ingerul sa ma priveasca in ochi.

5- Un maraton Grey’s Anatomy intr-o singura noapte. Sa nu mai fiu nevoita sa astept o saptamana ca sa vad ce a mai facut McDreamy.

6- Raspunsuri la toate mailurile scrise.

7- Un telefon surpriza, dat doar pentru a-mi auzi vocea. Ce motiv mai frumos ar putea exista pentru un telefon?

8- Un "Da" spus din toata inima. Fara "turning backs".

9- O masina a timpului ca sa retraiesc oricand vreau momentele frumoase care au trecut. Si ca sa indrept niste erori fatale.

10- Un rasarit de soare la malul marii, dupa o noapte petrecuta pe plaja.

11- O reintalnire mult dorita.

12- O plimbare printr-o padure in miez de vara. Sa imi cante pasarile si sa ascult cantecul frunzelor mangaiate de o aidere usoara de vant. Iar soarele sa imi ofere atingeri fugare prin luminisuri.

13- O zi de liniste. O zi numai cu mine. O zi in care sa fac toate lucrurile de mai sus. Asta ar fi o zi ce ar merita sa fie traita!