In ultima vreme sunt inconjurata numai de stari negative, nu doar ale mele ci si ale unor persoane foarte dragi: depresie, tristete, confuzie, nehotarare, complexe de inferioritate, umilinte, lacrimi, intrebari fara raspuns…

“de ce naiba suntem atata de proaste? de ce fugim sa ne distrugem viata intr-un oras stramt langa un barbat 'potrivit' ca asa se face? ca asa e bine? ca asa tre sa vada vecinii? de ce nu suntem destul de puternice sa fim mai egoiste de atat? pentru ca nu ne iubim pe noi. de aia”

“e foarte naspa. simt ca innebunesc. sunt ca un leu in cusca. nu stiu ce vreau. habar n-am. daca am gresit, daca omul avea ganduri mai bune da ii era frica tocmai de asa ceva si atunci se ascundea....offf.....ce dracu sa fac sa pot gandi? ma simt foarte proasta. implant de neuroni”

“Azi dimineata mergeam spre serviciu si ma gandeam ce dracu' am realizat eu in viata asta pana acum? NIMIC.
Nu am casa, nu am un iubit, nu am viata personala, nu am bani pt un concediu normal, frate, n-am nimic!!!”

Ce sa mai vorbesc despre propriile mele probleme: jobul meu e un cosmar, sefa mea e o tampita, care face mereu misto de mine de cand m-a prins pe mess si a pus IT-stul sa interzica yahoo, desi eu foloseam meebo, care merge in continuare bine mersi. De fiecare data cand e vorba de folosit netul, ma pune pe mine, zicand ironic: "Doar tu esti experta!” De cand a ajuns talentul de a te pricepe un pic la net si calculator motiv de ironie la job? De cand ei habar nu au. Nu mai amintesc de priceperea lor de a vorbi si intelege limba engleza. Azi unul din sefii cei mari intreba secretara: Ce e ala “melting point”? Mi-a stat pe limba sa ii raspund eu ca este punctul de topire al creierului lui de gelatina. Acasa am santier in continuare, de doua luni nu reusesc sa scot casa la lumina, in conditiile in care peste doua saptamani si un pic am nunta, pentru care nu am pregatit nimic. Parca ma vad alergand in ultimele zile dupa toate, iar in ziua nuntii voi fi un zombie cu cearcane pana la genunchi. Halal sa-mi fie! Eu credeam ca imi voi petrece zilele la plaja, ca sa fiu bronzata in ziua cea mare. Acum voi fi recunoascatoare daca voi gasi un anticearcan bun, daca voi avea bani sa il cumpar.

Ce e mai grav este ca din cauza acestor probleme, am inceput sa imi pun marea intrebare, de care mi-a fost frica: “De ce dracu am plecat eu din Bucuresti? Ca nu prea imi mai aduc aminte motivele…” E cam greu sa intrevezi fericirea printre straturi de moloz in casa si un birou plin de dobitoace.

Dar eu intodeauna am vazut partea plina a paharului, cu exceptia momentelor cand am cateva beri la bord si incep sa vad doar sticle goale. Atunci e naspa. Noroc ca nu sunt prea dese momentele. Desi, tinand cont ca de cand cu jobul asta visez doar cateva pahare de ceva tare, ma intreb daca asta e semn de alcoolism. Elena mi-a zis insa ca dupa sase luni de bauta zilnica se numeste alcoolism. Socot eu, daca dupa cinci luni, fac si eu pauza o luna, atunci scap de stigmat.

Niciodata nu mi-a fost mai rea situatia pe toate planurile. Intodeauna daca mergea rau pe un plan, aveam alt plan care mergea bine, ca sa echilibreze balanta. Acum e dereglata rau de tot, nu cred ca se mai numeste balanta ci…pietroi legat de gat si aruncat in Jiu.

E bine ca nu mi-am pierdut sarcasmul. Desi si asta in cantitati excesive cica face rau, imi zice alta prietena. Ei, la dracu, atunci mie ce imi mai ramane? Jobul-cosmar, casa-santier, nunta-dezastru in asteptare, viata personala-lipsa din cauza motivelor anterioare…macar sarcasmul sa imi ramana.

Ce ma fac eu insa, cu cei din jurul meu care s-au gasit toti sa fie depresivi acum? O prietena imi spune azi, printre zece ordine date de sefa ci cinci rapoarte kilometrice:”Zi ceva, ca mor aici, orice, numai sa nu ma simt singura”. Si cand incerc sa ii trimit un mail linistitor, sefa imi zice: "Simona esti pe mess?” Ca ma auzea tastand repede si asa si-a dat ea cica seama, ca vorbesc pe mess. Nu stiam ca acest talent imi va dauna vreodata, dar ma rog…i-am replicat “Care mess, car de cand s-au pus restrictii nu mai pot sa intru nici pe “tevi negre, Craiova”, imi da reply ca am incercat sa accesez o pagina pornografica” “Pai tie ti se datoreaza aceste restrictii”. “Da', ia mai du-te si te plimba” –am gandit. In momentele mele de glorie chiar as fi zis cu voce tare asta. Insa acum coc ceva mai mare decat atat. Da, sunt razbunatoare. Si sa nu imi spuneti ca razbunarea nu aduce satisfactii. Daca ziceti asta, nu v-a calcat nimeni pe coada atat de rau.

Deci, revenind: ce ma fac eu cu prietenii mei care au cazut in prapastie? Toti isi urasc jobul, toti sufera din dragoste, toti au senzatia ca si-au ratat viata inainte de a si-o incepe. Sau ca si-au trait un sfert de secol din ea si nu au realizat nimic.

Mai, eu cred ca e ceva in aer ca prea ne-a apucat pe toti in acelasi timp. Or fi farmece, ceva!

Problema este ca daca as fi stiut solutia la problemele astea, nu as mai fi fost eu insami in aceeasi situatie. Mi-ar placea sa spun vorbe mari “totul e in noi, gaseste-ti un hobby, doar de tine depinde sa iti revii, etc” Bleah! Sunt toate clisee. Cineva mi-a zis o vorba mare, mostenita de la bunicul ei: “Niciodata nu s-o intamplat sa nu fie oarecum” Sau ceva pe acolo. Ma va corecta ea cu siguranta daca am gresit. Deci, intr-un fel sau altul, se vor rezolva toate. Si mai ales, se vor rezolva in ritmul lor. Asa ca iau fiecare zi pe rand, fara mari asteptari, fara mari socuri, pentru ca nu mai mai suprinde nimic si…vom trai si vom vedea!

Intr-o lume care isi “spiraleaza venele” in fiecare zi, secretul consta in rezerva de tigari pe care o am in geanta, numarul de beri din frigider si randurile scrise in acest blog. Daca am asta, am auficient pentru a mai supravietui inca unei zile.

Zilele astea ma simt ca un zombie din Resident Evil 1. Functionez din inertie. Nici dorinte nu mai am azi. Nici vise. Nici sperante, nici dezamagiri. Sunt seaca. Sunt atat de obosita, incat nici concediu nu mai vreau. Nu mai vreau nimic.

Bine ca ma marit o singura data in viata (zic eu), ca decat sa mai trec o data prin asta, mai bine ma calugaresc. :|

Asa, ziceam ca revin. M-am intors de la nunta, pana in 1, cum imi doream. Si am putut sa si fumez, deci a fost o seara reusita.

Ce am observat eu la toate evenimentele festive la care am fost: Si nu doar acolo...chiar si la o discoteca. V-ati oprit vreodata sa va uitati la cuplurile care danseaza pe melodii "romantioase"? De ce cuplu care danseaza nu se priveste in ochi? Am o mare dilema cu asta. Fiecare priveste peste umarul celuilalt la celelalte cupluri, la oamenii de la mese, la tavan, numai la partener nu. Nu pot sa inteleg... Daca stai sa asculti versurile, ele vorbesc de dragoste, de dor, de pasiune, iar partenerii parca danseaza cu stalpii de sustinere ai localului. Nici un fior de pasiune, nici urma de dragoste in dansul lor. Se observa o lahamite in tinuta, in gesturi, de parca i-ar fi obligat cineva sa danseze. Parca ar indeplini o obligatie neplacuta. Ceva de genul "Nu prea am chef, dar daca-i ordin, cu placere!"

Eu cand dansez cu omul iubit, il privesc pe el, nu ma uit peste umarul lui la vecini. Si am pretentia ca si el sa ma priveasca tot pe mine.

"Put your arms around me
Hold me tight
Everything will be alright I love you"

Adica, auzi asemenea versuri si vezi cum partenerii se ignora total pe ringul de dans. Ceva e clar in neregula cu imaginea asta.

Deci, daca ma inviti la dans, danseaza cu mine!

Am avut un weekend de pomina! Inca doua ca asta si voi cere sa ma duc la birou si sambata si duminica. Ieri am fost la birou pana pe la 2, am rezolvat treburile urgente si apoi am plecat spre Filiasi, la ai mei. Aveam proba la croitoreasa: rochia de cununie a iesit o splendoare. Si rochia de mireasa, in sfarsit, nu mai cade de pe mine. Mai am o proba si am scapat. Pe la 5 am plecat inapoi spre Craiova. Am ajuns pe la 6 si aveam o ora la dispozitie sa fac dus, sa ma epilez, sa imi fac unghiile, sa incerc sad au o forma parului sis a ma fardez pentru o nunta. Al meu viitor sot s-a trezit ca nu are nimic calcat si, dupa ce ne-am ciondanit o vreme pe tema asta, si-a calcat singur. Adica, de cand trebuie sa stiu eu ca lui ii trebuie calcata camasa alba cu dungi rosii? Cu jumatate de ora inainte sa plecam eu aratam ca in poza de mai sus. Facusem dus, imi luasem rochia pe mine si incercam sa ma epilez sis a ma pieptan in acelasi timp. Nu mai era timp de epilator, asa ca mergea si cu lama, la urgente. Am plecat de acasa un pachet de nervi, numai buni de dus la distractie. Cand am ajuns la local (cel mai tare din Craiova, ca deh, era nunta de primar), am intrat prima data in alta sala, si ne miram ce naiba ca nu stim pe nimeni. Nici macar pe miri. Ne-am dumirit ca nunta noastra era la terasa localului. Am intrat pe alta parte si am cautat 10 minute comitetul de primire sa le uram toate cele bune. Pe urma primarul cu lista in mana ne-a cautat 5 minute pana sa gaseasca la ce masa ne-a pus. In sfarsit, stateam jos. Fericita, dau sa imi aprind o tigara. Cand…surpriza. Marius imi face semn ca nu pot, ca tocmai venisera la masa noastra unii care ii cunosteau pe parintii lui, care nu stiu sin u trebuie sa afle ca eu nu fumez. Excuse me?!?! In clipa aia am zis ca eu plec acasa. Pai, dupa o zi de alergatura eu nici o tigara nu pot sa fumez? Mi-a pierit cheful instantaneu. Plus ca familia care venise putea sa ii depaseasca cu success in ciudatenii pe Adam’s. Tatal, o fata de bulldog, cica fost antrenor de box. Mama (cea mai pitoreasca aparitie) , femeia barbat bine, care toata seara a avut o singura grija: sa bage in ea cat zece. A mancat inclusiv portia norei ei, o tipa de la care nu mai reuseam sa imi iau ochii. Imbracata intr-o rochie roz, cu trandafiri in piept, decolteu generos pe langa care navaleau straturi de carne, un corset strans prea mult pe un trup prea plin, stilul curvelor de bordel din secolul trecut, cu parul coafat si sclipicit de iti lua ochii si cu doua pete rosii in obraz, ca o papusa chinezeasca. El, sotul ei, arata a pampalau si a prost incornorat. Din cauza lor, eu a trebuit sa ies toata seara afara, in strada, ca sa pot fuma. M-am simtit ca o infractoare care facea ceva rau.

Iar nunta? Nunta de fite, deh! Nas Romica Tociu. Cantareti cata frunza si iarba, s-au tot perindat pe scena toata seara. La 12 noaptea, am fost poftiti afara, la focurile de artificii. Au fost vreo 500 de oameni, care se calcau in picioare la hora, pe un ring generos, dar insufficient pentru atat puhoi de lume.

Singurul moment frumos in toata seara a fost o bataie pe umar, cand stateam plactisita la masa, incercand sa nu adorm la “nunta anului”. Ma intorc, si vad niste ochi mici si albastri si un crestet blond, care se ivea peste spatarul scaunului. Un inger de fetita, inalt cat o ghinda, care imi intindea un trandafir. Mi-a dat un sarut, cel mai frumos sarut primit in ultima vreme.



Am ajuns acasa pe la 4 dimineata, cu un singur gand. Sa dorm o saptamana. Dar azi am inca o nunta, asa ca gandul meu mai trebuie sa astepte.

Am o doua dorinte pentru nunta asta: sa pot fuma si sa ajung acasa pana in ora 1.

Al meu sot a bombanit ca sunt o baba, ca am uitat sa ma distrez. Eu insa, consider ca distractia nu tine neaparat de atmosfera festiva. Ci de oamenii care te inconjoara la un eveniment. Daca am cu cine, ma distrez si la un examen!

O sa revin si cu alte observatii, lucruri pe care le-am constatat si in trecut, insa aseara am avut suficient timp sa ma gandesc la ele.

"Vrei sa stii daca ai facut alegerea corecta? Nu vei stii niciodata"

De ce simtim nevoie de confirmare a deciziilor noastre? Ne luam o rochie noua. Imediat ne sunam prietena sau dam buzna peste ea acasa cu proaspata achizitie unde ne probam si cerem parerea: "Ei? Cum imi sta? Nu e asa ca imi subliniaza talia si ca ma face mai supla?" Prietena bineinteles ca nu va spune niciodata "Arati ca un ardei gras in ea", ci ne va sustine si ne va incuraja sa o purtam la urmatoarea intalnire cu McDreamy (noua mea porecla ptr Mr Right).

"La ce scoala sa dau?" facem consiliu de familie, toate rudele isi dau cu parerea. Tu incerci timid sa spui ca vrei jurnalism, insa matusa bate cu pumnul in masa si decide: se cauta economistii. Asa ca dai la ASE.

Vrem sa ne schimbam jobul, suntem nemultumite de salariu, colegi, sefi, etc...nu stim insa daca o sa dam peste mai rau...asa ca intrebam in stanga si in dreapta familia, prietenii, cunostintele, rudele, strainii de pe strada: "Ce parere ai? Uite asta si asta, crezi ca e bine sa renunt? Daca dau peste mai rau? Daca...?"

Chiar si deciziile care tin strict de cuplu le comentam cu prietenul cel mai apropiat. Fie ca e vorba de o relatie de durata, serioasa, casatorie, fie ca e vorba de un flirt de vineri seara. "Alo, iubita, nu o sa iti vina sa crezi. Am fost vineri in club si am intalnit un tip super. Am vorbit, am dansat, m-a condus acasa...i-am zis ca nu poate sa intre...am facut bine? Mie chiar imi place tipul...daca nu mai suna? Sa il sun eu? Ce sa fac?" Sau:"Nu stiu cum sa ii explic sotului meu ca eu nu am chef de sex in fiecare seara, pentru ca sunt obosita, stresata si pur si simplu nu pot. M-am gandit sa vorbesc direct cu el...sau sa ma prefac ca am migrene? Sau sa ii fac pe plac, chiar daca eu ma gandesc -Hai, odata mai repede, cu orgasmul ala, ca vreau sa dorm? Ce sa fac? Ce parere ai?"

Il iubesti. Il vrei. Dar el nu te vrea. Nu atat de mult cat il vrei tu. Pleci, ii redai libertatea. Nu ai avut curaj sa iei o decizie la vremea respectiva. Ti-a fost teama de respingere. Ti-a fost teama ca raspunsul va fi "nu". Ti-ai intrebat prietena cea mai buna ce sa faci, iar ea, stiind toata povestea, ca doar ai avut nevoie de cineva cu care sa vorbesti, nu? iti spune:"E un dobitoc! Da-l naiba" Dupa un timp, va reintalniti. Tu intre timp ai gasit curajul sa ii pui intrebarea care te macina de atata timp:"Daca eu as fi fost directa si ti-as fi spus atunci ca te vreau si ca vreau sa lupt pentru tine, tu ce ai fi facut?" "Nu vei stii niciodata".

Ce vreau sa spun cu toate astea? De ce cand e vorba de cel mai important lucru: viata noastra, ni se par mai relevante parerile altora decat ale noastre? Ni se pare ca ceilalti sunt mai experimentati, mai avizati decat noi. Ne este teama sa facem un pas in necunoscut fara sa intrebam pe cineva care a trecut pe acolo: cum este? e rau? e bine? care sunt riscurile? care sunt avantajele? sa o fac? sa nu o fac? sa ma marit cu el? daca nu gasesc pe cineva mai bun? dar daca gasesc dupa ce ma marit? ce ma fac? sa fac copii inainte sau dupa 30 de ani? dar eu nu vreau copii. tu ce zici?

Intr-o lume in care nu poti face un singur pas fara sa il fi discutat inainte cu toti cunoscutii si necunoscutii, nu ma pot abtine sa nu ma intreb: cand o sa indraznim sa ne luam viata din mainile altora si sa ne-o guvernam dupa propriile noastre idei? daca ai urmat sfatul cuiva si ai dat gres, a cui e vina? a ta, ca te-ai luat dupa el sau a lui ca ti-a spus gresit? Sau a ta ca nu ai curaj sa iti asumi propriile decizii?



P.S. tocmai am inceput al doilea pachet de tigari pe ziua de azi. O fi bine? O fi rau? Voi ce credeti?