Relatia parinte-copii, Suntem prietenele copiilor nostri? Options

[cornelia69]

In ritmul nebun in care se desfasoara viata noastra cu greu reusim sa ne ascultam copiii, sa ii auzim cu adevarat. Zilele trec rapid, una dupa alta, fara ca noi sa percem mai mult decat inceputul si sfarsitul unei saptamani sau luni....
In tot acest timp copiii cresc si au nevoie de noi.
Mie imi este din ce in ce mai greu sa ma "imprietenesc" cu baietii mei, sa gasesc calea potrivita pentru a-i face sa-si deschida sufletelele catre mine.
Mi-ar place sa va aud parerile, chiar daca aveti sau nu copii, ceea ce ganditi, cum credeti ca e cel mai bine sa ajungem la prietenie cu fiii/fiicele noastre? Aici cred ca foarte mult pot ajuta cei tineri, care sa ne spuna "asa NU"  :)

[roberta_grr]

Medeea.... M-a impresionat foarte mult povestea ta. Din pacate, parintii nu si-i poate alege nimeni insa, parerea mea este ca, invatand din trecutul nostru, nu ar trebui sa permitem istoriei sa se repete. Poate o sa-ti par dura insa acceptand un partener de viata care seamana parintilor tai, vei fi singura vinovata de urmari. Cineva a spus: "Meriti mai mult decat crezi si cu mult mai mult decat cred altii ca ai merita".

Despre relatia mea, copil fiind, cu parintii mei pot doar sa spun : Mi-l amintesc foarte vag pe tatal meu care a murit cand eu aveam 8 ani. Mai aveam o sora de 7 ani, un frate de 4 ani iar mama era insarcinata cu cea mai mica dintre noi. Mama, care nu lucrase niciodata pana atunci a trebuit sa se angajeze ca sa ne poata intretine. Singurul loc unde au primit-o a fost la I.T.B. pe post de controloare (pe atunci insemnand cea care vindea bilete intr-o cusca in spatele autobuzului sau tramvaiului) si apoi conducator de tramvai. Am crescut toti prin camine, internate si scoli saptamanale. O vedeam numai cateva ore sambata si duminica. Diminetile de luni erau un chin pentru mine fiind nevoita sa-mi duc toti fratii mai intai la cresa, gradinita si scoala. La fel si dupaamiezile de sambata cand faceam acelasi traseu in sens invers. Dupaameizile de duminica erau rezervate taierii unghiilor si facutul saculetelor cu hainute pentru saptamana care urma. Cam asta despre copilaria mea si despre relatia cu mama pana cand am terminat clasa a 8-a. Despre tot ce ma interesa, citeam in carti. Eram o devoratoare de carti din momentul in care am invatat sa citesc. Bibliotecarele din toate internatele prin care am trecut erau cele mai bune prietene ale mele. Apoi la 16 ani m-am maritat si la 17 am avut primul copil. La 19 pe-al 2-lea. Baietelul meu are astazi 19 ani si fetita 17. Imi amintesc cum ieseam cu ei in spatele blocului, fetita bebelus in carucior, baietelul jucandu-se la patratul de nisip iar eu jucand "castelul" sau alte jocuri cu cei de seama mea.
Pot sa spun ca le-am fost cu adevarat prietena de cand au fost mici. N-am fost, pentru ca n-am stiut cum, o mamica super ocrotitoare cu puiutii ei. Imi amintesc pe soacra mea cum radea de mine cand ma auzea cum le vorbesc de serios. Era inceput/sfarsit de luna si tocmai luasem ratia de ulei, faina si zahar. Le-am lasat langa usa de la intrare si m-am dus sa fac ceva in dormitor. In 5 minute au reusit sa sparga pungile cu faina si zahar pe care le-au imprastiat pe tot holul de la intrare. Am curatat holul, i-am spalat si schimbat de haine, i-am asezat pe canapea si le-am axplicat ca toata luna aceaa nu vom putea face nici ceai, nici gris cu lapte, nici gogosi... N-au scos un cuvintel. Stateau spasiti si ascultau. Apoi i-am pedepsit sa stea in dormitor pentru tot restul zilei. Soacra-mea, care locuia cu noi, tipa la mine si-mi spunea "bate-i fato' ca n-au astia minte sa-nteleaga ce le spui. Maine poimaine or sa dea si foc la casa daca-i lasi asa."
S-a terminat apoi cu ratiile lunare dar ei niciodata n-au mai facut asa ceva. E doar un exemplu dar cam asa am fost cu ei pana in prezent. Nu i-am considerat niciodata mici si nestiutori sau incapabili de a intelege anumite lucruri. Au fost si sunt pentru mine niste oameni mai mici, fratii mei, prietenii mei carora le puteam vorbi despre orice si care ma mangaiau si ma sarutau cand plangeam sau cu care glumeam, radeam si faceam pozne. I-am sfatuit dar nu i-am cicalit. Le-am dat carti sa citeasca atunci cand nu eram sigura cum ar fi mai bine sa-i abordez.
Si ca sa inchei... Sunt astazi, doi tineri frumosi care stiu sa se bucure de viata dar si pregatiti sa infrunte greutati, inteligenti, politicosi, sociabili. Intr-un cuvant, sunt mandra de ei.

(IMG:style_emoticons/default/floricele.gif) Si mii de scuze pentru ca m-am "intins" atat cu povestea.