Posturi mutate Options

[symona]

buna!Unde as putea sa gasesc si eu costume de baie cu totul:Dsi cu spatele gol...sau cel putin costumul sa aibe doar o dunga pe burtik...Vreau ceva frumos..si nush unde sa gasesc...Spuneti-mi si mie niste site-uri cu ajea ceva..Va rog!astept mesajele voastre

[gabriell]

File ale "Dosarului mortii lui Eminescu" elaborat de cunoscutul eminoscolog profesorul Nae Georgescu

Am terminat, în linii mari, „Dosarul morţii lui Eminescu“, după zile lungi de căutări prin Biblioteca Academiei şi nopţi idem de redactare. Mai pun doar câteva pagini, pentru final. Ce valoare de întrebuinţare îi daţi? Poate aceea de a şterge petele pe care răuvoitorii le-au aruncat pe strălucirea Luceafărului...

I. Cum a murit Eminescu?

Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular: Eminescu a murit cantand "Deşteaptă-te, Române"

„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.

Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea“ adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.

- Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. şi avea mare plăcere să-l servesc“ eu. Cum intra întreba : „Da’ unde e Dumitrache ?“ Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist“şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.

De ‘mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă“.

Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu dl. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.

Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori, veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre“ şi el râdea, bătându-i pe umăr.

Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit.

Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. .. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !“

Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „ Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc... Asta m-a omorât!“ L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă şi, când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic... Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !“

Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.

Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc“.

Text apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926, p.3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.

De ce au omis biografii eminescieni această relatare?

Face parte dintre „textele infern“ privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de niciunul dintre biografii cunoscuţi ai poetului (G.Călinescu, Gerge Munteanu, D.Murăraşu, Petru Vintilă etc.; vom pune faţă în faţă toate textele).Apare nesemnat în ziar (material făcut în redacţie). Dumitru Cosmănescu face două afirmaţii concordante cu celelalte surse (fără a le cunoaşte, probabil): că poetul avea o cameră a lui, specială (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal încă de la internarea din 1883) - şi că scria încontinuu în această perioadă. Se ştie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii: „Viaţa“ şi „Stelele ‘n cer“ (publicate ambele în Fântâna Blanduziei din 1 august 1889; Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă, dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că sau găsit în halatul poetului după moarte). 2. Grigore Manolescu este vestitul actor (1857-1893) care a jucat, între altele, şi rolul lui „Ion“ din „Năpasta“ lui I.L.Caragiale - dar s-a ilustrat mai ales în rolul lui Hamlet. A se face legătura - care poate fi doar întâmplătoare - cu caricatura cunoscută a dr. Şuţu hamletizând pe un craniu uman (vezi caricatura în cartea noastră, „A doua viaţă a lui Eminescu“). Poetul era înconjurat, în această perioadă, de actori, pentru că trebuia să i se joace piesa de teatru „Lais“, la Teatrul Naţional - câştigând, astfel, nişte bani. Interesant este că el reţine, în interogatoriul cunoscut, că l-a lovit la cap Petrea Poenaru. Se ştia despre acesta că este tenor, deci un artist dramatic, dar D.Cosmănescu afirmă că era profesor sau director de liceu din Craiova. Identitatea lui trebuie stabilită, însă sursele de care dispunem nu ne dau indiciile necesare. Hanrietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel: „Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la d-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate“. Finalul consună cu înţelegerea situaţiei de către redactorii de la Universul. În acest sens, noi, astăzi, putem judeca invers: nu e vina stabilimentului că ţinea laolaltă nebuni cuminţi şi furioşi - ci, dacă e să căutăm vina morală, aceasta este a celor care l-au adus pe Eminescu aici: poetul putea să-şi ducă boala în condiţii normale, la un spital obişnuit. Apropiaţii marelui poet comentează diferit 3. Sub numele „Hasnaş“ figurează, în Enciclopedia Predescu, mai întâi „Nicolae Hasnaş, doctor, director de spital, n. 1876 la Salcea (Botoşani)“, senator în 1926, apoi deputat în 1933 - şi „Spiru Hasnaş, magistrat, scriitor, n. 21 aug.1873 în Botoşani“ (scoate un volum de poezii în 1933, deci era în viaţă, de asemenea, la momentul publicării amintirilor lui D. Cosmănescu). Tot Hasnaş se cheamă şi primarul Botoşanilor care, în 1888, dirija către Eminescu fondurile venite din întreaga ţară, strânse prin liste de subscripţii şi trimise poetului pe adresa primăriei (unele dintre ele trimise şi direct). Hanrietta Eminescu, sora poetului, consemnează într-o scrisoare că fratele ei l-a vizitat într-o zi acasă - şi au zăbovit la un pahar în plus de vin. Fiind toţi purtătorii acestui nume botoşăneni, prezenţa lor în jurul lui Eminescu se justifică. Niciunul nu ia cuvântul pentru a întări sau dezminţi textul din Universul. 4. În aceşti ani (1920-1930) apar multe informaţii necontrolate despre Eminescu. Doctorul Vineş va scrie amintirile sale în 1931, G.Călinescu în 1932,etc. Iată cum prezintă, în prima ediţie a „Vieţii lui Mihai Eminescu“, G.Călinescu incidentul - după alte surse, pe care le vom analiza: „... Petre Poenaru, care, jucânduse ca din întâmplare cu praştia, îl izbi în frunte / pe M.Eminescu,n.n./ cu o pietricică. (...) Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aşa-zisului atentat care îi pricinuise o simplă zgârietură şi nici nu pare a fi avut stări de agitaţiune aşa cum scria, cu o vulgară declamaţiune, Scipione Bădescu: „Îndată ce-l dezleagă, rupe tot, cu o putere de fiară, şi strigă de produce un ecou îngrozitor“. În realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale şi de erizipelul, de altfel vindecat, ce i se iscase pe faţă din cauza mânjirii cu necurăţenii a locului zgârieturii, se simţea ostenit şi doritor de o lungă linişte...“ G.Călinescu citează o frază din textul următor: „De 7 nopţi, de când stau lângă nenorocitul, numai astăzi a putut fi scos din cămaşa de forţă, având nişte furii ce seamănă mai mult a turbat decât a alienat. Îndată ce-l dezleagă, rupe tot cu-o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienaţi, afară de femei, dar nici unul în starea grozavă a lui. Capul îi este spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine-a comis această cruzime contra lui; eu cred că vr-un alt nenorocit nebun. Doctorul Şuţu mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală şi că numai al sutelea poate scăpa. Eu însă rog pe D-zeu, dacă este drept, să-i curme suferinţele, căci nu mai sunt de suportat.“ Se cunosc exagerările lui Scipione Bă- descu, redactorul de la „Curierul de Botoşani“ care şi cât timp a stat poetul în urbe (9 aprilie 1887 - 9 aprilie 1888) a scris prăpăstii despre boala sa. Din această „vulgară declamaţiune“, însă, G. Călinescu putea să ia referirea la lovitura mortală dată poetului - care concordă cu mărturia Hanriettei Eminescu şi, peste ani, cu cea a lui Dumitru Cosmănescu. În acelaşi număr din „Universul“, unde se publică amintirea fostului frizer, pe aceeaşi pagină, scrie şi G.Călinescu un text despre Eminescu - astfel că nu se poate afirma că n-a cunoscut informaţia. El preia, însă, opiniile doctorului Vineş, care se vor publica în 1931, despre „erizipelul“ provocat de piatra scăpată dintr-o praştie. Acest „erizipel“ (preluat din sursele medicale) va face epocă în biografiile ulterioare ale poetului. 5. Oricum, nu se împacă de loc „pietricica“ medicilor cu această „cărămidă“ a frizerului. Primul lucru pe care eşti tentat să-l faci este să-l consideri pe acest Dumitru Cosmănescu un accident târziu: el ia cuvântul la aproape 40 de ani de la moartea lui Eminescu. Totuşi, ce interes ar fi avut să mintă? Amestecă el lucrurile în aceste amintiri târzii ? În ipoteza că-l luăm, totuşi, în seamă - o modalitate de a împăca afirmaţiile lui cu cele ale specialiştilor care vor lua cuvântul mai târziu ar fi, totuşi. Am în vedere ultimele cuvinte ale lui Eminescu: „Asta m-a omorât!“; ar însemna că au mai fost şi altele decât asta. Este posibil ca, pe 12 iunie, poetul să fi fost atins cu „pietricica“, să fi rezultat „erizipelul“ fără importanţă - pe care medicii îl raportează în amintirile lor - iar acum, la sfârşit, să fi survenit lovitura mortală, dată de acelaşi, dar de aproape şi, de data aceasta, cu o cărămidă (care este scoasă din discuţie de către aceiaşi medici, vezi vorbele lui Şuţu: „Ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu este nimic“). Este, desigur, doar un scenariu probabil. Dar în bâlbâiala din jurul morţii lui Eminescu (nici data nu este atestată precis , Călinescu însuşi oscilând între 15 şi 16 iunie, pentru că merge după alte surse) - n-ai cum să faci limpeziş decât cu toate informaţiile pe masă şi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, şi ipotezele care se confirmă, pentru că se confirmă - dar şi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.

Nu m-am ocupat niciodată în mod expres de moartea fizică a lui Eminescu, interesându-mă ceea ce în timpul său se chema „moarte civilă“. Acum, odată cu această reconvocare a documentelor, ipoteza de lucru va fi aceasta, a dublei lovituri, şi voi lua în consideraţie posibilitatea ca ea să fi fost evitată pentru că, pe de o parte, arunca o lumină defavorabilă asupra corpului medical, iar pe de alta, indica premeditarea, insistenţa chiar, în atac a acestui enigmatic Petrea Poenaru. Profesorul Ion Nica reia, în cartea sa „Mihai Eminescu, Structura somato-psihică“ (Ed. Eminescu, 1972), la finalul convocării surselor medicale privind boala şi moartea lui Eminescu, şi „accidentul“ bibliografic Dumitru Cosmănescu, citând chiar un fragment din această relatare - şi comentând-o. Lăsăm textul să curgă:“ ... alte opinii, considerate de domeniul fanteziei, tot merită să reţină atenţia. Este vorba de mărturia lui Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului, care, în Universul din 28 iunie 1926, a afirmat că „Eminescu a fost izbit în cap cu o cărămidă şi că, peste o jumătate de oră de la această întâmplare, poetul a murit“. De asemenea, spune că lovitura a fost sub ureche şi a fost atât de puternică, de i-a sfărâmat „osul capului“.

Dacă n-ar circula încă o versiune orală asemănătoare, provenită de la o sursă demnă de încredere (un nepot al doctorului Şuţu), care relata unui distins poet de-al nostru (în viaţă) că Eminescu ar fi fost lovit cu o scândură în cap de tenorul Petrea Poenaru, că acesta i-a „spart ţeasta“ omorându-l aproape pe loc, n-am crede. Nepotul doctorului Şuţu a explicat şi motivele (lesne de înţeles) pentru care versiunea oficială n-a consemnat evenimentele aşa cum s-au petrecut. Mai ştim că Maiorescu a fost încunoştiinţat că poetul a murit ca urmare a unei embolii“. (p.361). Nu ştim cine este acest nepot, nici poetul în viaţă la 1972 (aceşti martori ai tăcerii au făcut, şi ei, ca versiunea Cosmănescu a morţii poetului să rămână „de domeniul fanteziei“) - dar cuvântul „embolie“ există în dicţionar şi are acelaşi sens azi, ca şi pe vremea când îl consemna Maiorescu: „astuparea unui vas sanguin cu un cheag de sânge“ (DEX,1964); „boală pricinuită de un cheag de sânge sau de un corp străin care astupă un vas de sânge“ (Cartea Românrească, 1931) - în greaca lui Homer sensul fiind mai clar, embole, embolon, de la emballo, „a arunca, a lovi în sau pe“ - ceea ce nu are legătură cu încetarea bruscă a bătăilor inimii, cum se explică „oficial“ moartea lui Eminescu.

Peste numai o pagină, doctorul Nica formulează această concluzie posibilă: „Poate nu e exclusă eventualitatea unei a doua agresiuni din partea unui nebun, în afara celei descrise (cu piatra scăpată din praştie, din luna mai), care să fi cauzat - aşa cum am văzut - moartea violentă a poetului despre care Hanrietta era sigură, informând-o pe Cornelia Emilian“. Fireşte, nu poate fi vorba decât de acelaşi nebun: mai întâi a ţintit de la distanţă cu praştia, apoi a lovit din imediată apropiere. Crimă cu premeditare într-un spital de alienaţi mintal unde este foarte problematic dacă Eminescu avea ce să caute. Aceste concordanţe cu mărturia lui Dumitru Cosmănescu ne vor interesa în demersurile noastre următoare. Amintim că, după 1944, singur Virgil Ierunca susţine, în Franţa, că Eminescu a murit asasinat. România trecea prin alt infern, cel comunist, în care mica chestiune Eminescu devenise o oază forţată de linişte aproape paradisiacă.

II. Epopeea erizipelului

Textul care a făcut epocă în biografiile lui Eminescu este acesta, pe care-l publicăm mai jos, semnat de doctorul V. Vineş şi apărut în revista „România medicală“ din 1 iunie 1931, p. 162-163. Atragem atenţia cititorului că este o piesă foarte rezistentă - dar nu la „dosarul morţii lui Eminescu“, ci la acela al cauzelor organice mai adânci ale bolii sale. Vom regăsi, în spatele acestor notaţii, imaginea unui Eminescu vagabond, artist famelic mâncând din gunoaie, cu incontinenţă urinară şi de altă natură, cules de pe străzi de către „prieteni“ şi adus la „Institutul Caritatea“, unde i s-a dat de mâncare, i s-a dat chiar vin după poftă şi i s-au administrat injecţii cu mercur în speranţa calmării... sifilisului, de care toată lumea medicală părea convinsă că este atins, dar care, în final, se va dovedi inexistent în trupul poetului. G. Bogdan-Duică, unul dintre cei mai avizaţi eminescologi ai momentului, spunea că a insista atât de mult asupra mizeriilor vieţii poetului „este ca şi cum ai scormoni în excrementele unui sfânt“. Poate că acest text n-ar trebui reprodus în întregime, dar faptul că nu s-a republicat nicăieri până acum, decât citate luându-se din el, ne îndeamnă să ne călcăm pe inimă şi să-l încredinţăm publicului mai larg, cu speranţa declarată că-l vor rediscuta şi medicii specialişti.

În privinţa nepotrivirilor de ordin general, reieşind din sofistica argumentării, ne propunem să spunem, şi noi, câteva cuvinte. Nu putea, de pildă, medicul curant al poetului să afirme că pacientul său rescria poezii mai vechi, atâta vreme cât nu-i cunoştea opera publicată, nici că scrie „articole de jurnal“ în spitalul de nebuni etc. Cine nu citează nu citeşte. Expresia „încetul cu încetul“, prin care medicul sugerează evoluţia bolii, este nepotrivită pentru un spaţiu temporar de numai două luni şi jumătate. Rezultă că starea poetului era bună sau foarte bună la internare, în martie, şi s-a degradat galopant în spital, până la 15 iunie, când a decedat - dar, urmăriţi textul, vă rog, pur şi simplu din senin, el aşezându-se pe pat şi încetând dintr-odată să-i mai bată inima. Interesant este că doctorul Vineş păstrează ora la care se referise şi D. Cosmăneanu în amintirile sale: 15 după-amiază. Vom vedea că este şi o altă variantă, a morţii nocturne, apărută în mod inexplicabil, de vreme ce dr. Vineş declară că transcrie fişe medicale sincrone bolii. Fişele doctorului sunt, însă, parţiale (presa vremii le va numi nici mai mult nici mai puţin decât „anamneză“, ceea ce e mult prea pretenţios) - iar el le completează, pe de o parte, cu ceea ce numeşte mărturiile prietenilor lui Eminescu - şi, pe de alta, cu ceea ce se deduce a fi amintirile lui actuale, din 1931. Chiar parţiale, aceste fişe nu au fost predate într-un loc public, cum vom vedea că va proceda George Potra în 1934 cu alte înscrisuri similare.

Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu, de Dr. V. Vineş „Cu câteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea, adică cu puţin înainte de a-l cunoaşte eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene. În acest timp, dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale : intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească ; cerea bani de la toţi pe cari îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. dr. Al. Sutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ. Eminescu mai fusese internat în Institutul Caritatea în 1883.

La intrare Eminescu era gânditor, vorbea puţin, răspunzând numai la întrebări; cerea mâncare spunând că „n-a mâncat de mult“. Nu era de loc impresionat de aducerea lui la Institut căci nu întreba nici cel puţin pentru ce a fost adus. Întrebat, ne-a răspuns că cunoaşte localul de când a fost adus de data anterioară, cunoaşte chiar persoane care erau atunci în Institut. Mânca cu mare poftă alimentele care i se aduceau, cerea vin cât de mult. Nu putea sta locului, umbla de acolo până acolo prin cameră, scria, repeta fragmente din poeziile sale anterioare dându-le ca inedite.

Simptome fizice

Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituţie forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte. Mai târziu, apare o uşoară incoordinare a membrelor superioare şi tremurături ale degetelor, ale buzelor şi limbii. Deşi avea un mers şovăitor (uşoară ataxie), Eminescu nu şedea de loc ci umbla toată ziua adunând tot felul de lucruri de pe jos (colecţionism) , fără cea mai mică oboseală.

Tulburări de sensibilitate

Sensibilitatea tactilă şi termică diminuate. Frigul nu îl impresiona căci ieşea afară dezbrăcat chiar atunci când temperatura era foarte scăzută. Sensibilitatea mucoaselor diminuată. Vedere normală. Reflexul pupilelor la lumină şi acomodaţie diminuat. Reflexele rotuliene de asemenea diminuate. Prezenta tulburări ale funcţiunilor organice, mânca tot felul de lucruri găsite pe jos, chiar lucruri murdare. Avea de asemenea tulburări sfincteriene sub formă de incontinenţă de urină şi de materii fecale. Din partea sistemului circulator, cordul prezenta o endocardită veche (diagnostic pus şi de profesor N. Tomescu), puls plin regulat. Figura adesea congestionată. În această perioadă, în care l-am cunoscut şi urmărit eu, Eminescu slăbea din zi în zi mai mult, deşi avea un apetit vorace. Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat întru nimic mersul bolii.

Simptome psihice

La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta tulburări psihice importante. Citea jurnale şi cărţi, scria chiar articole de jurnal şi putea oarecum să-şi dea seama de tot ce citea şi scria. Dar, încetul cu încetul, facultăţile intelectuale s-au slăbit (prezentând simptome de demenţă destul de accentuate), aşa că, în această perioadă, când citea sau scria, repeta acelaşi lucru de 5-6 ori, fără să-şi dea seama de ce a citit sau scris. Atenţia era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reţine fapte petrecute recent însă, ceea ce era de remarcat era memoria numelor proprii: chiar pentru persoanele nou cunoscute cărora peste câteva zile le spunea numele exact. De asemenea îşi amintea de lucrurile petrecute în viaţa sa până în momentul îmbolnăvirii.

Delirul

Când a intrat în Institut nu manifesta niciun fel de delir; vorbea însă foarte puţin, era preocupat, părea că plănuieşte ceva pe care încă nu voieşte să-l comunice altora. Cu încetul a început să spună celor din jurul său ideile care-i treceau prin cap, că are să câştige bani mulţi, milioane, scriind articole de ziare sau publicând poezii. Însă, dacă îl lua cineva de scurt, părea că se convinge puţin că nu poate câştiga atât de mulţi bani pe această cale dar uita foarte curând şi începea din nou acelaşi delir. Delirul progresa din ce în ce; Eminescu aduna tot felul de pietre, bucăţi de lemn, hârtii etc., în sfârşit orice găsea era pentru dânsul lucru de mare preţ. Din pietre spunea că va scoate diamante, frunzele de arbori erau bani şi scria pe ele preţul cu care voia să le vândă, preţ era numai de milioane şi miliarde. Scria continuu pe zidurile şi ulucile Institutului bucăţi din poeziile sale, numere, reprezentând milioane şi miliarde, pe care le socotea continuu. Plănuia să cumpere moşii sau chiar lumea întreagă. Afirma că institutul este al său. I se păr

Cauza adevărată a morţii

Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, aproape de sutura interparietală, producând o rană care interesa numai pielea regiunii parietale drepte, fără să atace periostul. Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii,erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului. Bine îngrijit, erizipelul a început să dea înapoi şi apoi a dispărut complet. Eminescu se simţea însă foarte slăbit. I s-au dat tonice, care l-au mai înviorat. Părea chiar mai bine sub raportul somato-psihic în urma acestei piretoterapii accidentale, care fusese erizipelul. În ziua de joi 15 iunie 1889, zi în care se simţea de altfel destul de bine, Eminescu se aşeză pe pat şi, peste câteva minute, cade într-o sincopă şi moare imediat. Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorată traumatismului cranian petrecut cu 25 zile mai înainte şi care se vindecase complet, ci este consecinţa unei endocardite mai vechi...“. (Notă: Textul a apărut în România medicală, IX 81931), nr. 11, 1 iunie, p. 162-163).

În bâlbâiala din jurul morţii lui Eminescu (nici data nu este atestată precis, Călinescu însuşi oscilând între 15 şi 16 iunie, pentru că merge după alte surse), n-ai cum să faci limpeziş decât cu toate informaţiile pe masă şi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, şi ipotezele care se confirmă, pentru că se confirmă - dar şi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.

Mişcată rămâne şi această pietricică în tradiţia biografică eminesciană. La dr. Vineş: „... un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap“; mai târziu, la G.Potra, care pretinde că publică chiar amintirile doctorului N.C. Tomescu (dar, de fapt, are în faţă un text nesemnat): „L-a lovit un bolnav care se juca cu o mică piatră legată de o sfoară şi pe care o învârtea, probabil, pe deasupra capului său, iar când Eminescu a trecut pe lângă el a fost izbit în partea stângă a capului“ („Mihai Eminescu, Cauzele morţii sale“, 1934, p.11) - deci bolnavul nu are nici un fel de importanţă, Eminescu a intrat în cercul pietricelei sale... cum s-ar arunca cineva într-un cuţit.

La G. Călinescu: „Petre Poenaru (...) jucându-se ca din întâmplare cu praştia, îl izbi în frunte cu o pietricică“ (Ed.I, p. 453, text identic în toate ediţiile); se pune praştia în locul sforii şi se spune că lovitura a fost în frunte, nu în cap. Tot el, interpretând pe marginea descrierii trupului neînsufleţit aşezat pe catafalc a doua sau a treia zi (depinde cum datăm ziua morţii lui Eminescu): „Un bandaj negru în jurul capului, ce acoperea linia secţionării craniului, fu probabil pentru unii dovada grozavă că Eminescu murise ucis, aşa cum Hanrieta însăşi, ţintuită departe, crezu.“ (Idem, ibidem; la fel, text neschimbat). Se bazează pe amintirile de peste 10 ani ale lui S. Secula, publicate în Familia, numărul comemorativ Eminescu din iunie 1899: „...Capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învălite într-un bandaj negru, în urma secţionării ce i s-a făcut pentru a i se scoate şi cântări creierul“. Din motive stilistice, bandajul cel larg devine un fel de bandă neagră ce acoperă linia secţionării.

Tot Familia lui Iosif Vulcan scrisese, însă, la moartea poetului, într-un lung reportaj de la faţa locului: „...în biserică, pe catafalc, faţa mortului oferea o privelişte înspăimântătoare, în urma mutilării ce i s-a adus prin autopsie...“. Nu poate fi altul motivul pentru care s-a procedat la luarea unei măşti mortuare după chipul poetului înainte de bandajare.

Este, însă, puţin probabil că autopsia s-a făcut, cum crede tânărul S. Secula, prin secţionarea calotei craniene: medicii de astăzi ne spun că se procedează mult mai simplu, creierul omului pentru aceste scopuri ştiinţifice scoţându-se pe la ceafă, pe urdinişul creierului mic. Nu folosim limbajul de specialitate pentru că am deveni ridiculi: n-avem nici cea mai mică idee despre asemenea chestiuni anatomice. Dacă, însă, medicii de astăzi au dreptate - atunci rezultă că acest bandaj gros ce învelea capul şi fruntea lui Eminescu era menit, mai degrabă, să acopere semnul celei de-a două lovituri a lui Petrea Poenaru.

Revenind la Dr. Vineş, ciudat ni se pare că el păstrează, în această „anamneză“, momentul cu totul nesemnificativ al pietricelei care a creat un mic erizipel ce s-a vindecat apoi repede. Dacă, să spunem, pacientul şiar fi pierdut vreun dinte în spital - şi acest incident ar fi fost raportat posterităţii? Procedeul ca atare ţine ori de sofistica discursului (nu este scoasă din amintirea colectivă piatra despre care vorbeşte tradiţia - dar se reduce la dimensiuni minuscule) - ori de amestecul amintirilor în mintea doctorului Vineş: la peste 40 de ani de la evenimentul fatal el vrea să scoată din discuţie o lovitură, cea care a cauzat moartea, dar se raportează tot la o lovitură - măruntă, e drept, însă dată de aceeaşi persoană.

Procedând ca G. Călinescu - cel care preia informaţiile de peste tot şi le pune în ordine cronologică - rezultă mai întâi pietricica din sfoară sau praştie - iar apoi cărămida sau bârna aceluiaşi pacient. Dar, desigur, textul dr. V. Vineş fiind de faţă, oricine îl citeşte cu atenţie şi în context poate să înţeleagă buna intenţie a medicului - dar inadecvarea sa la subiect.

Aceste două pagini de revistă sunt... singura operă a doctorului V. Vineş, homo unius momenti cum se spune pe latineşte („om al unui singur moment“). Se prea poate ca prin revistele de specialitate ale vremii el să mai aibă şi alte articole ori studii, dar bibliotecile nu-l reţin cu niciun titlu de carte. Un ne-cărturar, aşadar, dă hrană presei, adică ziarelor - iar acestea realimentează... tocmai cărţile despre viaţa lui Eminescu... iată, cu lucruri luate de pe jos.

Concordanţele şi neconcordanţele „raportului Vineş „ se pot comenta. Vom insista asupra câtorva neconcordanţe. Mai întâi, este interesant de văzut cum a fost internat poetul. Dr. Vineş spune că „toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea.“ Raportul anonim, atribuit de G. Potra doctorului Tomescu, spune altceva: „La 3 februarie Eminescu fu adus prin ordinul poiliţiei capitalei la Institutul Caritatea, unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical...“. Este implicată poliţia, dar se vorbeşte tot de Institutul Caritatea al lui Al. Şuţu. Vom vedea că poliţia l-a dus pe Eminescu la Mărcuţa, Ospiciul care ţinea de Primăria Capitalei - şi de aici poetul va fi recuperat - probabil de prieteni. Confuzia aceasta este menită, parcă, să simplifice, să netezească forţat un drum al adevărului - care este extrem de complicat.

Până a vedea, însă, acest raport anonim, să încercăm a stabili şi data internării. Doctotul Vineş vorbeşte vag de perioada martie-iunie, acest raport anonim notează data fermă 3 februarie - dar mai există un „Raport medicolegal“, semnat de doctorii Şuţu şi Petrescu şi datat 23 martie 1889 al cărui început este acesta: „Subsemnaţii doctori în medicină, invitaţi de domnul prim-procuror Trib. Ilfov, prin adresa nr. 5717, a examina starea facultăţilor mintale lui Mihail Eminescu, întrunindune astăzi 23 martie la Institutul Caritatea, unde se află de aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare...“. Actul acreditează ideea că poetul se afla în Institut din jurul datei de 23 ianuarie - adus de prieteni sau cu poliţia, nu se ştie precis - şi aştepta să fie investigat. Abia la 23 martie i se întocmeşte un raport, dar fusese sub tratament şi supraveghere câteva săptămâni bune. Unde anume?