nu-mi revin nicicum! Options

[carmelia]

mda..aceeasi si aceeasi poveste de 4 ani....el..razvan...
nu-mi revin, fetelor si aici pot vorbi deschis despre asta ca nu stie ca am schimbat forumul. dincolo mai intra si nu vroiam sa afle ca mi-e greu.
daaaa...recunosc...mi-e ingrozitor de greu fara el...a devenit un drog si cu toate ca mi-s foarte constienta ca, poate...ne chinuiam reciproc...ca nu e omul care sa-mi dea linistea de care am atata nevoie...ca nu e omul langa care sa ai siguranta si incredere...cu toate astea il doresc...si il doresc,....si tot pe el il doresc...
de 4 ani se dau lupte in mine intre ratiune si suflet. de ce? de ce nu pot sa fiu eu aia logica si rationala...de ce nu pot sa pun o data punct si sa-mi vad de viata mea...de ce dracu nu mi-l pot scoate din minte?
stiu ce veti spune...timpul vindeca ranile...ei bine la mine nu-i deloc asa...
am observat ca timpul ma duce si mai mult langa el..langa amintirea lui. poate traiesc in trecut, da...e adevarat...dar cel mai rau ma doare faptul ca nu ma mai pot apropia de nimeni.
maica-sa ma suna..cand am impresia ca mi-am revenit cat-de-cat..ma suna mica-sa si iarasi ma intoarce din drum...
nu mai stiu ce sa fac...imi lipseste si simt ca nu pot respira fara el. mi-s bulversata, nu ma mai inteleg, lupt cu toata puterea mea sa-l scot din inima mea, din capul meu...ca in cele din urma sa ma intorc in acelasi punct...de fiecare data in acelasi punt...la iubirea pt. el. asta nu-i iubire..asta-i obsesie!
nu ma mai inteleg, fetelor..am 30 de ani, ce d-zeu??? nici la 18 ani nu am patit asa ceva..de ce acum??? ce dracului am??? am ajuns la concluzia ca am innebunit de tot si asta doare...doare ca nu mai pot fi ceea ce am fost...doare ca oricat de mult incerc sa-mi impun ca totul tine de obisnuinta, la urma urmei tot acolo ma intorc...IL IUBESC si nu pot trai fara el!!!!

[Pufu]

carmelia, fetele iti cunosc mai de mult povestea, stiu mai bine ce s-a intamplat...eu atat am inteles, ca suferi pentru un om care, de fapt nu merita nici o lacrima din partea ta. Nu te pot opri sa suferi, sa gandesti asa cum gandesti, dar pot sa-ti spun doar un lucru: in urma cu ceva ani buni, am facut exact ca tine. Eu insa aveam prieteni buni alaturi, toti s-au chinuit sa-mi arate realitatea, eu nu si nu, el e cel mai bun. Da, tot pasiunea a avut un cuvant greu de spus si pe langa asta, obisnuinta (eram de cinci ani impreuna). Foarte bine, ne-am impacat (eu am fost cea care m-am dus dupa el  >:( ), ne-am casatorit, am facut un copil si pana la urma, dupa alti sase ani am vazut ca de fapt toata lumea a avut dreptate, ca si eu am avut dreptate cand ne despartiseram prima oara. Mi s-a ridicat valul de pe ochi. Dupa cati ani? Ce m-a costat incapatanarea si dorinta mea de pasiune? U divort, despartirea unui copil de tatal sau, intr-un cuvant o familie destramata. Cine a suferit cel mai mult in afacerea asta? Nci eu si nici el (amandoi ne-am refacut viata), ci copilul acela facut din prea mare dragoste si pasiune. A meritat oare?