Relatia parinte-copii, Suntem prietenele copiilor nostri? Options

[cornelia69]

In ritmul nebun in care se desfasoara viata noastra cu greu reusim sa ne ascultam copiii, sa ii auzim cu adevarat. Zilele trec rapid, una dupa alta, fara ca noi sa percem mai mult decat inceputul si sfarsitul unei saptamani sau luni....
In tot acest timp copiii cresc si au nevoie de noi.
Mie imi este din ce in ce mai greu sa ma "imprietenesc" cu baietii mei, sa gasesc calea potrivita pentru a-i face sa-si deschida sufletelele catre mine.
Mi-ar place sa va aud parerile, chiar daca aveti sau nu copii, ceea ce ganditi, cum credeti ca e cel mai bine sa ajungem la prietenie cu fiii/fiicele noastre? Aici cred ca foarte mult pot ajuta cei tineri, care sa ne spuna "asa NU"  :)

[Pufu]

Fiica-mea, pana la varsta de 15 ani a fost copilul ideal:foarte deschis si comunicativ, cuminte, vesel, intelegator, foarte politicos, constiincios, ordonat...O data cu intrarea in liceu, s-a intors la 180 de grade si trebuie sa recunos ca pentru mine, cu toate ca ma asteptam la schimbari, a fost un soc. Din cauza asta am facut si eu greseli, pe care acum le regret, dar spre norocul meu (cred ca pot spune lucrul asta) si-a pastrat increderea in mine. Si daca spun ca s-a schimbat, ma refer la faptul ca e mai inchisa in ea, (de multe ori am vazut-o plansa si n-a vrut sa spuna ce patise), e mai sensibila la tot ce o inconjoara, e mai suspicioasa si bineinteles mai obraznica. La inceput insistam sa stiu ce a patit, ce a facut la scoala, etc, dar mai apoi am observat ca daca primesc un refuz la indemnul meu de a se destainui si daca eu respect acel "nu", a doua zi explicatiile vin singure, fara sa le mai cer eu. M-am invatat sa-i respect intimitatea (desi uneori imi vine sa-mi musc mainile ca o vad trista si nu stiu ce are), sa-i acord incredere maxima, iar la obraznicii sa-i raspund tot cu obraznicie (fiecare stim ca sunt anumite raspunsuri, replici care nu le plac, nu le cad bine). Stiu ca varsta are un cuvant greu de spus in tot ceea ce se intampla, anturajul de asemenea, si pana acum nu ma pot plange, de fapt, decat de un singur lucru: ca este tare ursuza, mai tot timpul ii tuna si-i fulgera.  Cu toate astea discutam orice (dar absolut orice), ea povesteste si ascult eu,eu povestesc si asculta ea,are curajul sa vina sa-mi spuna si cand face cate o prostie, la scoala sau in afara scolii, nu prea cere sfaturi (ca deh, ea acum le stie pe toate, mai ales ca e majora  :P), dar daca stiu sa i le dau (deci fara sa-i impun) le respecta.  E foarte punctuala, cu scoala merge bine si ceea ce apreciez enorm de mult la ea, nu minte.  Cu riscul de a fi pedepsita sau certata, spune adevarul. Si pentru mine si pentru ea perioada asta este grea si abia astept sa se termine. Eu stiu ca asa am fost si eu la varsta ei, dar mama, cu multa rabdare (mult mai multa decat am eu) m-a condus si prin anii aia. Am avut o relatie extraordinara cu mama mea, ceea ce-mi doresc din toata inima sa am cu fiica mea. Mama mi-a fost in primul rand prietena, confidenta, si abia apoi mama. Am iubit-o si am respectat-o din tot sufletul, iar acum ii simt lipsa enorm de mult. Dar sunt constienta ca apropierea dintre noi s-a aprofundat o data cu trecerea anilor, cu maturizarea mea. Si cel mai mult m-am apropiat de mama atunci cand am devenit si eu mama, la randul meu. Atunci am vazut cu alti ochi intreaga relatie dintre noi.
In orice caz, de la bun inceput eu am tinut cont de ea, am privit-o ca pe o personalitate distincta, diferita de a mea si care nu trebuie calcata in picioare, ci dezvoltata si modelata.
Nu stiu daca exista sabloane, fiecare copil este unic si fiecare parinte la fel.
In orice caz, sa va traiasca puii si sa aveti putere si intelepciune sa-i faceti oameni, in adevaratul sens al cuvantului.