Avem dreptul sa il judecam pe Dumnezeu? Options

[no_ua]

Citeam topicul despre cazul Iovan si imi pun intrebarea :avem noi dreptul sa il judecam pe Creator?
Daca cineva este ucis, talharit, etc inseamna ca Dumnezeu a permis acest lucru.
Asa cum un om scapa dintr-un naufragiu si altii mor asa ar trebui sa ne gandim ca Cineva hotaraste asta.
De aceea va intreb: cand noi judecam pe cineva nu cumva de fapt il judecam pe Creator ca a permis acest lucru si noi nu suntem de acord?!?

[Brunetzica]

Avem dreptul sa il judecam pe Dumnezeu?
Citeam topicul despre cazul Iovan si imi pun intrebarea :avem noi dreptul sa il judecam pe Creator?
Daca cineva este ucis, talharit, etc inseamna ca Dumnezeu a permis acest lucru.
Asa cum un om scapa dintr-un naufragiu si altii mor asa ar trebui sa ne gandim ca Cineva hotaraste asta.
De aceea va intreb: cand noi judecam pe cineva nu cumva de fapt il judecam pe Creator ca a permis acest lucru si noi nu suntem de acord?!?

Nu stiu nimic despre cazul Iovan, ca sa am aceleasi motive ca si no_ua sa-mi pun întrebarea asta, însa viata ne ofera la fiecare astfel de motive. Intrebarea nu e noua si filozofia si telogia a tratat îndelung chestiunea raului în lume, închipuind diversele teodicee. Problema este însa pusa "cu fundul în sus" dupa mine, caci înainte sa putem învinovati si judeca pe cineva, trebuie sa stim ca acesta exista; mai mult, nici macar asta nu e suficient . . . Presupunând ca Dumnezeu exista, nici atunci nu putem sa-l judecamn decât pentru ceea ce stim sigur, este dovedit si dovedibil, ca el a facut, spus sau gândit! In perspectiva logicii si stiintei, asta se traduce prin cunoasterea relatiei de cauzalitate, fara de care nu putem spune ca o "cauza X a produs efectul Y". Evident, asta nu seamana deloc cu tipul de gândire prestiintifica si ilogica care aloca arbitrar si fara motiv fapte lui Dumnezeu, si înca o face chiar daca Dumnezeu nici nu este macar dovedit ca exista. Stendhal spunea cu mult umor ca Dumnezeu este singura fiinta care pentru a domni n-are nici macar nevoie sa existe. Ce încerc eu sa fac aici este a oferi o alta viziune despre a trata chestiunea, viziune care de altfel nici macar nu este straina celor care se multumesc sa se întreaca în emiterea de opinii fara rigoare logica si contact cu realitatea, caci toti acestia, în cele mai multe instante pe care viata le ofera domniilor lor, si ei o practica aceasta viziune realista, logica a lucrurilor. Niciodata o astfel de persoana nu va pleca frumusel si calm acasa, daca patronul îi va spune vreodata ca el de fapt i-a virat banii în cont, dar ca dracu’, sau Dumnezeu i-a luat! Sa ca de fapt, atunci când este busculat într-un magazin de catre un nepoliticos, de fapt de vina este Dumnezeu (sau dracu’), caci nu?, nu noi facem gesturi, ci noi suntem "instrumentele " prin care Dumnezeu îsi face actiunile. (IMG:http://www.elady.ro/forums/style_emoticons/default/happy.gif)
Ce subliniez aici, este aceasta dihotomie care tradeaza o anumita doza de imaturitate, si care face ca un acelasi individ sa trateze competent si lucid anumite chestiuni, rezervându-si oarecum dreptul la a-si aboli totusi aproape toate calitatile intelectuale atunci când trateaza religia. Acest mod de a proceda care este o schizofrenie (în sens etimologic, nu medical: schizofrenie = spirit, gândire divizata, rupta în doua), a produs ENORME prejudicii umanitatii, si ea din pacate nu este limitata doar la crestinism, sau strict doar la religie si pentru a arata ca asa stau lucrurile dau numai exemplul chestiunii universaliilor, care au dominat filozofia pentru un mileniu si jumatate si poate mai mult decât atât . . .
Dar sa vedem cum s-ar aplica religiei, în acest caz, modul obisnuit de a trata lucrurile!
Cum spuneam, înainte de a putea sa-l învinuim pe Dumnezeu de anumite fapte care în ochii nostrii sunt reprobabile sau indezirabile, trebuie sa stim mai întâi ca el exista. Nu poti acuza un autor inexistent de niste infractiuni certe! Cel mult, coerenta logica ar cere sa-l acuzi pe un astfel de învinuit imaginar, de vine imaginare, situându-te astfel în arealul literaturii de fictiune.
Ori Dumezeu nu este dovedit ca exista, si de aceea credinta a ramas doar credinta, si nu a devenit stiinta: noi nu stim ca Dumnezeu exista, ci credem ca exista. O diferenta importanta!
Apoi, pasul urmator, dupa ce am stabilit certitudinea existentei lui Dumnezeu, justitia, logica si metoda stiintifica ne cere sa trecem la pasul urmator, anume identificarea si explicarea legaturii care face din cauza Dumnezeu si efectul nedorit X, un cuplu cauza-efect, sau autor_cunoscut-fapta_reprobabila.
Astfel, pentru a spune ca posedam explicatia unui anume fenomen, trebuie sa fi testat ipoteza care face din acel fenomen o cauza, adica sa se arate în teste "montate", închipuite, pentru a-i nega caracterul de explicatie al acelui fenomen, ca ea totusi este valabila. Asta se numeste conditia falsificabilitatii a parintelui actualei definitii a stiintei, anume filozoful Karl Popper.
Doar dupa aceasta etapa putem vorbi despre un adevar obiectiv si stiinfic care explica cauza X a fenomenului Y. Insa în stiinta nici macar atunci adevarul nu este absolut, caci el este oricând si pâna la finele lumii, deschis altor teste care sa încerce sa-l nege, si eventual sa-l rastoarne, dovedindu-l, daca poate, ca eronat.
Simpla asociere naiva "pup scândura vopsita din biserica X si iata, m-am vindecat" (un exemplu), nu este decât o afirmatie; o ipoteza, si nici macar o ipoteza stiintifica, caci pentru a deveni una, ea trebuie sa explice rational si natural modul prin care cauza "pupatul" produce efectul "vindecatul". Apoi, dupa ce avem realmente o ipoteza stiintifica, ea, cum spuneam mai sus, trebuie sa treaca testele care prin observatie obiectiva arata ca este explicatia corecta, validata de realitate, caci a spune ca Alah e vinovat ca au murit sute de mii de musulmani din cauza tsunami-ului din Pacific, sau ca au murit mii de crestini americani din cauza atacului de la New York nu ofera nici o relatie de cauzalitate si asta pentru ca efectele nu indica spre o cauza a lor, atât timp cât n-ai descoperit "relatia de cauzalitate ". Filozofia ne spune ca lectia servita noua de catre coincidente este extrem de amara: coincidenta nu este nimic mai mult decât o coincidenta si niciodata o cauzalitate descoperita. Constantze ale coincidentelor (aparitia lor repetata), sugereaza o explicatie (relatia explicata), însa nu este o explicatie în sine. Pâna nu o obtii (întelegi) explicatia, nu cunosti cauza! Iata o mica poveste ilustrativa, preluata dintr-un manual de filozofie:
Un tânar si sarac student, constata ca i se face rau dupa ce consuma numeroase pahare de vodca cu cola.
In consecinta, el renunta la vodca si bea în continuare coniac cu cola.
Dar vazând ca în continuare i se face rau, el face efortul financiar si bea whisky cu cola, gândind ca whiskyul sigur este un alcool mai pur.
Cum nici macar dupa asta nu se simte mai bine, tânarul cauta antecedentul cunoscut: "De buna seama", zice el, "este vorba de cola!" (IMG:http://www.elady.ro/forums/style_emoticons/default/smile.gif)
Concluzia e simpla: O simpla succesiune de fapte prin care un fenomen X apare întotdeauna împreuna cu fenomenul Y, nu este o explicatie; este doar o observatie. Pâna nu cunosti, în exemplul citat ca:

1. Alcoolul se metabolizeaza (oxideaza) în organism în pasi succesivi, dintre care unii produc substante extrem de toxice (si chiar cancerigene) dintre care unele au efecte imediate asupra sistemului nervos central: alcool > acetaldehida > acid acetic > diversi corpi cetonici ("acetone"), printre care si hidroxibutiratul, care explica dependenta (o forma endogena a sa este produsa si utlizata de catre organism ca neurotrasmitator). Corpii cetonici proveninti din alcool, ca si cei proveniti din "arderea" grasimilor, sunt apoi oxidati in bioxid de carbon si apa.
2. La alcoolic metabolismul "ramâne în urma", mentinând prea mult timp derivati piruvici toxici ptr. ficat si S.N.C., si în acelasi timp epuizeaza rezervele de vitamine B si C, producând carente.

nu ai cum sa legi decât superficial coincidentele între ele, asa cum face tânarul alcoolic, în loc sa stabilesti un veritabil complex de relatii de cauzalitate inteligibile. Pe cazul nostru, asta ar însemna cunoasterea si întelegerea modului prin care Dumnezeu, si nu fenomene naturale ca un tsunami, si nici nebunia religioasa ca în cazul lui Ben Laden, produc prapadul care ne impresioneaza, însa care nu trebuie sa ne faca sa ne pierdem uzul ratiunii, devenind ca primitivii al caror grad de întelegere a lumii era la nivelul totemic.