A fost o data... amintiri despre animalutele care ne-au umplut vietile, In Memoriam - Podul Curcubeului Options

[Diana.]

Ne umplu vietile si inimile.
Ne sint cei mai buni prieteni.
Nu ne inseala, nu ne vind, nu ne tradeaza.
Si cu siguranta, ne lasa multe amintiri.


Voi incepe eu... povestea e trista...

MINUNEA MEA A TINUT APROAPE 7 ANI...
Se mai foloseste inca expresia"suflet de ciine" pentru aceia dintre semenii nostri care au inima impietrita. O mare greseala...fiecare catel ,vagabond sau nu, ne dovedeste contrariul.Pentru a pleda cauza acestor creaturi ale Domnului, o sa va spun o poveste...o poveste adevarata.
...Ca orice copil singur la parinti,mi-am dorit intotdeauna un companion de joaca.Numai Bunul Dumnezeu stie de cite ori l-am rugat sa-mi insufleteasca jucaria preferata:un ursulet de plus,ros de timp si obosit de dragostea a vreo trei generatii de copii.
Apoi a urmat Azorel, primul catel, transportat in paradisul copilariei , la curte ,prietenul din vacante,dulaul latos pe care il consideram"fratiorul meu" .Prin curtea mamaitei a ajuns si Pripasel,suflet pribeag , cules din portul Galatiului si instalat, cu tot cu pureci,in noul lui camin.
In februarie 1995 s-a intimplat o minune. Ningea, era frig si atunci, zgribulita linga inima mea ,plapinda si mirata, EA mi-a adus caldura prieteniei si dragostei unui catel.Un catel numai al meu , pe care mi-l dorisem douazeci si doi de ani...
Micuta vietate a capatat numele de Judi.
Judi era mica, rotunjoara, ciocolatie si foarte sfioasa. Dupa ce mergea afara, se ducea singura la baie si astepta sa fie spalata pe labute si laudata pentru "harnicia" ei.Asa de cuminte si curata era, ca , nu de putine ori,daca uitam sa ii curatam piciorusele , biata catelusa se "auto-exila" in baie, asteptindu-ne; mi s-a intimplat sa o gasesc acolo, nemiscata, si dupa o jumatate de ora.
Mare ne-a fost surpriza cind a dovedit ca are calitati de "soprana"... Intr-o buna zi, televizorul mergea si Judi a inceput sa "cinte". De atunci, de cite ori i se spunea:"cinta mamei, Judicuta!" ,catelusa mea ridica capsorul si ncepea o "arie"-o adevarata artista care se respecta.
...Dar cite nu facea Judicutu... Ma certa cind ii spuneam ca-i urita, sau cind ma intorceam acasa.Si nu se mai dezlipea de mine.Venea la bucatarie dimineata,ca sa ne bem cafeluta;se aseza in fundulet si ne "ruga" cu labutele din fata sa-i facem loc in bratele noastre, se lipea de noi cind eram suparati sau bolnavi si ne "pupa"...Doamne, ce ne mai "pupa"...
Acum trei ani, in primavara, porumbeii ce-si aveau cuib in teiul din fata, si-au aruncat puiul jos:avea cioculetul strimb...
Parintii mei l-au adoptat , mama il hranea cu forta, poate-poate il va pune pe picioare.Judicut se trezea noaptea si se ducea sa-l verifice: se cocota pe marginea cutiei de pantofi care-i servea puiului de locuinta provizorie, se uiata la el, il mirosea si apoi se culca la loc: puiul era in siguranta.
Judi "cerea" la fereastra, de unde privea trecatorii si picotea sub razele soarelui...I
arna zburda prin zapada pina ii inghetau piciorusele ...
Era un catel tare linistit, cuminte, care nu a muscat pe nimeni, niciodata.
Catelul devenise al patrulea membru al familiei noastre si i se spunea "copilutul"...Numai ca intr-o buna zi, "copilutul" a primit o surioara. Cind am ajuns acasa la parinti, cu un nou "odor" in brate, nu pot sa va descriu ce s-a intimplat. Cea mai afectata a fost Judicuta : se pomenise cu un rival; un rival care o siciia , pentru ca Boni, nou-venita si jucausa nevoie-mare , o alerga tot timpul pe biata Judi, care nu pricepea in ruptul capului ce voia ghemul cret si neastimparat de la ea .
Pina la urma, ca un catel intelept ce era, a a acceptat-o pe Bonita... ba chiar a si pupat-o!
Pastele anului 2002 a fost o desfatare pentru mine; eram o "mamica" de catei fericita. Nimeni nu mai era ca mine;cind se asezau amindoua linga mine, una in stinga si una in dreapta, ma topeam pur si simplu : inimioarele fetelor mele bateau la unison tic-tacul dragostei.
Ultima data am vazut-o pe Judicuta pe 9 mai 2002.
Mi se terminase "vacanta" si plecam de ACASA. Judicuta a simtit ca plec, si , ca de obicei, a "intrat in priza".
Am mingiiat-o pe capusor, am incercat sa o linistesc, ea m-a "pupat" si eu i-am spus sa fie cuminte...de parca mai era nevoie...
Dupa citeva zile, mama m-a sunat si mi-a spus ca Judicuta s-a imbolnavit. A tremurat sufletul in mine. O presimtire sumbra mi-a cuprins inima, un presentiment din acelea care iti string stomacul.
SIMTEAM ca se va intimpla ceva rau, ceva iremediabil.
In acea perioada vorbeam acasa zilnic. Disperarea razbatea dincolo de sutele de kilometri,dincolo de cuvintele incurajatoare, le simteam lacrimile in glas parintilor mei, chiar daca imi spuneau ca totul va fi bine... Ne rugam toti pentru ea: si eu , si mama , si tata, si prietenii mei...pina si vecinii de scara...
Judi a fost dusa la tratament in fiecare zi, a fost hranita cu seringa, a fost ingrijita cu toata dragostea si atentia cuvenite unui adevarat membru al familiei.
Apoi mama a incercat sa ma pregateasca pentru ceea ce era mai rau;pe 1 iunie am vorbit iar acasa. Desi mi s-a spus ca bietul meu animalut avea prea putine sanse de supravietuire, n-am incercat sa sper nici o secunda. Am aprins candela dupa ce am vorbit cu mama, m-am asezat in genunchi si am implorat-o pe Sfinta Fecioara, am vorbit cu toti sfintii care mi-au trecut prin minte , am cersit salvarea catelului meu...Cind mi-am terminat rugaciunea, a sunat telefonul.Parintii mei plingeau in hohote.Tatal meu, fost cadru medical, a incercat din rasputeri sa o resusciteze...in zadar...
Judi se transformase in ingeras in timp ce eu imploram Cerului salvarea ei. Dumnezeu a chemat-o la El. Suferinta Judicutei luase sfirsit. Dupa zece zile de boala, tibetanul meu spaniel ajunsese dintr-un catel rotofei de sase kilograme, o umbra de un kilogram...
DE ATUNCI, CASA PARINTILOR MEI E GOALA.
Au trecut  ani de atunci; dar sentimentul crunt al vinovatiei ca nu am fost acolo atunci cind a fost bolnava, ca nu am luat-o in brate incercind sa-i transmit toata dragostea mea, ca nu am fost ACOLO si ca poate s-a simtit uitata si tradata de mine, acest sentiment nu ma va parasi niciodata, indiferent cita vreme va trece.

Sa ma ierte acei care cred ca raiul e rezervat in exclusivitate oamenilor.
Eu nu pot crede acest lucru.
Stiu ca Judy ma asteapta "dincolo" si dupa marea trecere, ne vom juca din nou impreuna si va adormi ca altadata, privindu-ma in ochi...



...Veti spune: o alta poveste trista a unui animalut.
Eu insa vreau sa va transmit ceva: ca-i multumesc Cerului pentru minunea pe care eu si familia mea am gasit-o intr-un inimioara de catel.

Cind atita dragoste poate incapea in niste trupsoare atit de mici, te intrebi cum de in unii oameni nu incape nici o picaturica.

Iar oamenilor care trec pe strada si lovesc bietele animale fara de stapin, ei bine, lor le pling de mila.

Nu vor avea niciodata privilegiul de a fi iubiti neconditionat, pina la capat , de un suflet curat.
(IMG:http://i648.photobucket.com/albums/uu207/fides2009/Judy/Judy2.jpg)

(IMG:http://i648.photobucket.com/albums/uu207/fides2009/Judy/Judy.jpg)

(IMG:http://i648.photobucket.com/albums/uu207/fides2009/Judy/JudysiBony.jpg)

[melyjoana]

Sentimentele voastre sunt minunate!Citindu-le mă simt şi mai vinovată de ceea ce am făcut.Ştiu că mă veţi critica dar am să vă spun pe scurt de ce.Ne-am dorit din tot sufletul un prietenuţ-un cuţ-cum îi spunem noi.Toţi din familie iubim câinii la modul profund chiar.Locuim la bloc,lucru care nu ne-a împiedicat să ne cumpărăm cuţ.Astfel am cumpărat-o pe Daly,aşa i-am pus numele.Am greşit puţin în alegere deoarece avea doi ani şi nu ne-am gândit că s-ar putea să nu se acomodeze la bloc,trăind până atunci la curte.Nu făcea prostii,la vârsta asta nu mai sunt aşa zvăpăiaţi,am iubit-o şi am crezut că asta poate compensa libertatea care o conferă curtea.Mai apăreau probleme când vroiam să o luăm cu noi la pescuit.S-a speriat tare de maşină când a adus-o soţul meu.Vedeam în ochii ei disperarea când ,mai mult forţat,o urcam în maşină.Ajunşi la destinaţie,ţin-te frate,unde era mai mare noroiul,acolo se tăvălea.O spălam eu înainte de plecare dar până ajungea la baia cu şampon-pe care nu o prea agrea-vă daţi seama ce ,,parfum,,avea.Am spus -pe scurt-şi unte că nu mă mai opresc.Ne e tare dor de ea şi cred că de aceea ador măcar să mai povestesc.În final am hotărât să o dăm unor cunoştinţe care locuiau la casă,deci avea curte.Am totuşi linişte pentru că ştiu că este iubită,are libertatea cu care era obişnuită şi sunt şi copii în acea familie,deci joacă!Nu pot să nu spun câtă bucurie,fericire,râsete şi armonie-parcă ne unea,ne făcea să fim mai aproape toţi-era atunci!Ne dorim mult un cuţ şi ne vom lua dar ,asta nu înseamnâ că o v-a înlocui pe Daly.Este poate chiar mai mult decât între oameni,pe fiecare îl iubeşti pentru ceea ce este,iubirea nu se poate înlocui!
De data asta vom fi mai atenţi.Ne orientăm spre un puiuţ pe care să-l obişnuim de mic cu viaţa pe care o va avea de trăit alături de noi şi care cu siguranţă va fi plină de iubire!
Ştiu că mă veţi judeca dar,poate primesc şi înţelegere!Mulţumesc pentru orice răspuns voi primi!Toate bune!

[ZIBBA]

draga mea,nu cred ca te va judeca nimeni ...pentru ca nu ar avea de ce...si cateaua mea a trait la curte ...acum sta cu mine intr-un apartament...si o vad eu ca duce lipsa alergatului libera ori de cate ori vrea,,,asa ca ,cu prima o cazie cand ajung la ai mei care locuiesc la curte o voi lasa la ei,stiind ca ii va fi mai bine...va dormi in casa cu ei dar stiu ca fiind un caine activ ii va fi mult mai bine acolo,kiar daca am sa mor de dorul ei,mai ales ca am s-o vad o data sau de doua ori pe an...
si a mea a avut probleme cu masina la inceput...ii era frica si pe deasupra ...vomita...am luat-o odata cu taxi,sa ma duc in parc...si a vomitat de 2 ori...vreau sa spun ca a fost un circ total...i-am curatat aluia masina...si cand curatam...taximetristul se tinea de un gard si vomita si el...dar saracu'nu s-a suparat... (IMG:style_emoticons/default/biggrin.gif) daca iti iei alt caine...ia-ti unul de talie mica...e perfetc pt.apartament...si nu necesita multa miscare...
sa auzim de bine!