Samanii credeau ca atunci cand suntem tristi, deprimati, deceptionati, cand nu avem chef de viata sau cand ne simtim straini in corpurile noastre, am pierdut o parte din suflet. Sufletul si esenta sufletului au preocupat omenirea din timpuri imemoriale. Samanismul a aparut acum 40 000 de ani…si pe atunci aveam probleme cu pierderea…”bucatelelor de suflet”.

Le pierdem mai mult sau mai putin constient, printre certuri si griji, dimineata in circulatie, cand nu dam sau nu ni se da prioritate, printre demisii si divorturi. Uitam cate o bucatica de suflet la fiecare examen pe care il dam…si asta nu inseamna ca il si luam. Ne mai uitam din suflet prin relatii demult terminate si din nefericire, ori de cate ori auzim vocea persoanei pe care o iubim agresandu-ne, mai pierdem un strop din suflet. Cat de mari sunt sufletele noastre, care dupa atatea pierderi, inca mai exista! Cu totii cunoastem expresii ca “am o gaura in suflet”, “ma simt gol”, “ma simt fara viata”…Un saman ar spune ca avem de-a face cu o pierdere a unei parti din suflet. Daca i-am cere ajutorul, el ar merge in trecutul nostru sa ne recupereze sufletul.

Insa cati din noi au curajul sa isi confrunte cu adevarat problemele? Sa mearga direct la sursa, riscand sa dezgroape dureri inabusite, dureri de care cu greu au reusit sa se ascunda, ca un strut care isi ascunde capul in nisip, crezand ca nu il vede nimeni…

In momentul in care iti confrunti proprii demoni si supravietuiesti, atunci ai sansa sa iti recapeti sufletul.

Multi insa preferam varianta strutului…din pacate…crezand ca este mai usor sa ignoram durerea. Crezand ca daca o ignoram, va trece. Nu ne dam seama ca facand asta, ne ignoram pe noi…ne negam existenta, esenta…si asa, pierdem bucatele de suflet….pana intr-un final, cand vom ajunge o umbra a ceea ce am fost, un simplu invelis de carne, fara substanta, fara fond, fara…nimic…