“Te iubesc!” Barbatul plangea cu lacrimi amare, prabusit pe un mormant proaspat sapat. Degetele sale sapau zadarnic in pamantul afanat cu miros de frunze rascolite si radacini putrezite. Lacrimile ii curgeau pe obrajii murdari de pamant si se uneau cu picaturile de ploaie de noiembrie. Te iubesc, te iubesc, ma auzi? Imi pare rau….TE IUBESC!!!!

***
Ea il iubise. Cu toata fiinta ei. Il iubise din prima clipa cand il vazuse in seara aceea blestemata de martie, cand iesise cu fetele in oras. Intrase in clubul imbacsit cu fum de tigara si inca din usa o vrajisera cateva acorduri de pian. Intodeauna ii placuse pianul, insa parintii nu avusesera posibilitatea sa o sprijine sa isi urmeze visul de a deveni o mare pianista. Cand era copil isi desenase clapele pianului pe masa micuta si scorojita din bucataria parinteasca si in fiecare zi isi antrena degetele mititele si firave pe acel pian inchipuit. In mintea ei, canta o melodie nemaiauzita, o melodie izvorata din sufletul ei insetat de frumos. Crescuse, era studenta la Farmacie acum. Visul ei ramasese un crampei de soare bine ascuns in inima, care ii lumina viata anosta. Falfait de aripi de inger intr-o zi ploioasa….

L-a vazut tarziu pe pianist. In aglomeratia aceea cu greu si-au gasit drum spre masa rezervata cu cateva zile inainte. De unde statea, ii vedea doar profilul. Insa il asculta…Canta “Sonata lunii” de Beethoven, una din melodiile ei de suflet. “Sper ca iti place! Nici nu stii ce greu am gasit clubul asta unde se canta la pian. Macar asa am reusit sa te scot din casa, chiar daca nu e tocmai genul meu de muzica.” i-a spus prietena ei cea mai buna, Anca. I-a multumit din ochi o clipa, inainte de a-i intoarce insetati spre pianist. Suvitele lungi, negre ca noaptea ii cadeau neglijent pe urechi, in timp ce degetele lungi mangaiau clapele “Cat de bine trebuie sa mangaie degetele acelea” s-a pomenit ea gandind, uimindu-se in acelasi timp de indrazneala ei. Ea niciodata nu fusese priceputa in relatiile cu barbatii. De cele mai multe ori o gaseau prea timida, prea serioasa, prea departe de secolul acesta. “Tu te-ai nascut un secol prea tarziu!” i-a spus primul si singurul ei prieten, Cristi, cel care reusise sa aiba destula rabdare cu ea pana a reusit sa ii fure un prim sarut. Insa el plecase cu un an in urma in State, cu o bursa de studii. Isi scrisesera o vreme pe email, insa in timp se adeverise zicala “Ochii care nu se vad se uita”.

“Hey, Floare de Lotus! Vrei sa cobori in galaxia noastra?” a persiflat-o Anca. A zambit usor rusinata ca iar fusese surprinsa visand cu ochii deschisi. Isi privi prietena cu drag. O admira pe Anca. Era tot ce nu putea fi ea. Blonda (vopsita), cu un par mereu coafat dupa ultima moda (azi era indreptat cu placa si bretonat), cu niste ochi albastri enormi, un albastru cum nu mai vazuse in viata ei. Cat despre garderoba ei, putea da lectii oricand lui Carrie din Sex and the City, personajul preferat al Ancai. De cate ori ieseau impreuna observa cum capetele barbatilor se intorceau ca magnetizate. Si prietena ei parca nici nu observa. Se intreba cum de ii vine totul atat de natural, fara nici un efort. In schimb, ea intodeauna se simtise in propriul corp ca intr-un costum strain. Cand vorbisera odata despre asta, Anca o privise uimita:”Esti nebuna?? Ce nu as da eu sa am parul tau negru si bogat. Si il ai drept!! Eu am nevoie de placa si de o ora la coafor sa obtin asta. Si ai niste ochi verzi absolut dementiali, ca sa nu mai spun ca zambetul tau m-ar baga in boala daca as fi barbat Si pe deasupra, iti mai si permiti sa mananci orice, fara sa pui gram pe tine!!” Insa ea intodeauna fusese de parere ca are un trup de baietoi. Inalta, slaba, fara formele acelea rotunde care innebunesc barbatii pe strada. Cat despre garderoba…blugii, tricourile si tenesii erau de baza.Cand se intalnisera in seara aceea, Anca o privise critic, tuguind buzele:”Iar blugi si adidasi?”

Intre timp, pianistul atacase o fantezie din Chopin. Ochii ei au revenit asupra lui. Suvitele ii cazusera intre timp pe ochi si, din profil, parea misterios si atragator ca un Luceafar intunecat. Degetele sale au cantat ultimele acorduri si apoi au tacut. Era pauza. S-a ridicat incet si s-a indreptat spre bar. In drum, privirile li s-au intalnit o clipa. Indiferenta la inceput, privirea lui a ramas o secunda in plus asupra ei. Cercetatoare. Rascolitoare. Doua piroane infipte in suflet.

(VA URMA)