IPB

Site eLady | Articole eLady | Adrese utile | Trimite articol pentru eLady.ro | Trimite adresa utila | Contact 

Welcome Guest ( Log In | Register )

 
Reply to this topicStart new topic
> La taifas cu scriitorul Serban Margineanu, Serban Margineanu, autorul a 9 romane politiste publicate
Diana.
post Sep 20 2012, 05:56 PM
Post #1


Fondator eLady.ro
*******

Group: Administrator
Posts: 33,779
Joined: 7-December 05
Member No.: 5



Şerban Mărgineanu, scriitor contemporan de romane poliţiste dar şi poet, născut la 22 decembrie 1960 în Bucureşti, a început să scrie de pe la vârsta de 15 ani dar prima lui carte publicată s-a realizat în anul 2009, martie aducând la viaţa poeme strânse din mai multe perioade ale vieţii, într-un volum numit „Citadine” – unde lasă să răsune în versuri trăirile sale personale dar şi compasiunea faţă de fiinţele defavorizate de soartă.
La taifas cu Şerban Mărgineanu, autor român contemporan
.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Teocris
post Sep 21 2012, 08:54 AM
Post #2


V.I.P.
*******

Group: Administratori
Posts: 6,891
Joined: 9-November 07
From: Sibiu
Member No.: 2,591



Nu am auzit de el pana acum, dar marturisesc ca interviul asta m-a facut putin curioasa (IMG:style_emoticons/default/smile.gif) Tu ai citit vreo cartea de-a lui?
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Diana.
post Sep 21 2012, 11:05 AM
Post #3


Fondator eLady.ro
*******

Group: Administrator
Posts: 33,779
Joined: 7-December 05
Member No.: 5



Fragmente din diverse carti, insa chiar daca nu mult, parerea mea este ca omul are talent.

Urma sângelui întunecat.

Fragmente din roman : Fragmentul 1:

Cele mai vechi amintiri se legau de dormitorul comun. Dimineţile reci, paturile aliniate într-un şir nesfârşit, culoarele, cantina unde primea o cană de apă vag colorată, caldă şi o felie de paine cu magiun de prune. Zecile de copii de aceeaşi vârstă, în aceleaşi uniforme, stând in aceleaşi bănci, îi creau o senzaţie de pierdere. Simţea că se depersonalizează, că este doar o altă piatră aşezată într-un pavaj nesfârşit. Încă nu ştia că este orfan, că este sărac. Îi lipsea orice termen de comparaţie. Toţi purtau aceleaşi haine, mâncau aceeaşi mâncare, îşi duceau zilele în aceleaşi camere comune.
Amintiri şi cuvinte ca „familie”, „părinţi”, erau doar nişte vorbe oarecare. Nu se legau de nimic cunoscut. Mai concrete erau bătăile. Încăierările izbucneau pentru orice: mâncarea, o haină mai bună, o vorbă aruncată la întâmplare. Ajunsese un adevărat maestru al luptelor corp-la-corp, scurte, finalizate cu neutralizarea totală a adversarului. „Totală” însemna transportarea inamicului leşinat la infirmerie, cu eterna explicaţie a unei căderi pe scări.
Mai existau şi luptele de noapte, când te apărai cu inverşunare de abuzurile şi molestările „pensionarilor” mai vechi ai Casei de Copii. O homosexualitate subversivă, necunoscută oficial de către conducere, domnea in orfelinat, după ora „stingerii”. Unii duceau încăierări înverşunate pentru a rezista asalturilor amoroase. Alţii făceau deja parte din anumite „frăţii”, în cadrul cărora îşi ofereau mângâieri ilegale. Se stabileau ierarhii, se creau legături, existau grupurile în afara cărora nu puteai supravieţui. Furtul, denumit ambiguu şi „completare”, făcea parte integrantă din viaţa de zi cu zi, şi noapte de noapte. Se fura absolut totul. Banii nu existau oficial asupra celor care aveau ghinionul să trăiască in orfelinat, in schimb se furau obiecte. Se fura absolut orice. Era uşor să furi, mai greu era să păstrezi. Cei mai buni luptători păstrau cele mai bune haine, încălţări, paturi sau cele mai mari porţii de mâncare de la cantină.
La împlinirea vârstei de 18 ani, orfelinatul îi „vărsa” în lumea liberă; săraci, disperaţi, lacomi, cumva căliţi in lupta pentru existenţă. O nemiloasă „selecţie naturală” îi formase pentru totdeauna. Şi el fusese aruncat afară de la Casa de Copii, într-o lume care nu avea ce să-i ofere. Nimeni nu-l dorise, dar asta conta mai puţin. Lăsa în urmă un coşmar, pe poarta căruia ar fi trebuit să existe o firmă: „C’est l’enfer!”. Greutăţile lumii exterioare, nu putea decât să le bănuiască. Nu ducea cu el, drept bagaj, decât o ură şi-o lăcomie ingrozitoare.

Fragmentul 2:

...Kerim Rashida Narcisa se scurse uşor din patul de sus şi se ghemui ca o pisică lângă Lăcrămioara. Rashida era o turcoaică din Constanţa, întemniţată pentru cultivare neautorizată de mac opiaceu pe proprietatea bunicii sale; dat fiind că nu comercializase substanţele halucinogene obţinute, de asta ocupându-se „logodnicul” ei, Rashida încasase doar patru ani de detenţie. Era o fată de 21 ani, mică de statură, subţire şi cu un caracter prietenos. Lăcrămioara îi făcu loc sub pătură.
– Mai spune-mi o dată cum te-au arestat pentru cocaina aceea..., şopti uşor Rashida.
– Ţi-am mai povestit de-o mie de ori..., oftă Lăcrămioara, ştiind că totuşi îi va mai povesti, încă o dată. Şi încă o dată. Şi încă de o mie de ori. Povestea o rodea ca un vierme pe dinăuntru, nu-i dădea pace, aducând-o la disperare:
– ... Aveam 19 ani şi opt luni. Maruca, fie – mea, abia se născuse de vreo şase luni. Mascaţii de la Jandarmerie au năvălit în casa mamei mele, unde locuiam. M-au trântit pe jos, şi pe mine şi pe mama. Ne-au legat şi s-au dus glonţ în cămară. Au luat trei pungi de făină albă din care făcea mama, de obicei, gogoşi. Prima pe care au desfăcut-o conţinea un kilogram de cocaină din Columbia, cea mai bună din lume; cel puţin, aşa au nenorociţii de la anchetă. Era aproape albastră de strălucitoare ce era... Ţin minte ca ieri, era ora 4:30 dimineaţa când m-au „umflat”...
– Dat fiind că aveai copil mic, nu ştiu dacă era legal să te închidă pe zece ani..., oftă Rashida, strecurându-şi mâna sub bluza Lăcrămioarei.
– Eu de unde să ştiu?!, răspunse Lăcrămioara. „Dată fiind gravitatea faptei”, avocatul meu din oficiu mi-a spus că Maruca va fi dată-n grija bunicii materne sau la orfelinatele publice. Din acelaşi motiv, nu am dreptul nici la pachete, nici la vizite. Nu că biata maică-mea ar avea bani de pachete...
Rashida începu să-şi mişte uşor palma pe abdomenul Lăcrămioarei.
– Cine crezi că ţi-o fi făcut-o? Tipul cu care trăiai? se interesă curioasă Rashida.
– Ce rost ar fi avut? Ady mă părăsise de mai bine de-un an; cum a aflat că am rămas borţoasă, m-a şi dat dracului... De mult nu mai ştia nimic de mine, şi nici nu dorea să afle. De ce mi-ar fi făcut porcăria asta?, replică Lăcrămioara, simţind cum i se întăreşte stomacul de emoţie.
Rashida continuă să o mângâie pe sub pântec. Viaţa în comun, femei între femei, anii lungi de închisoare, făceau ca între ele să apară o intimitate tulbure. Cu încă cinci ani de închisoare în perspectivă, ar fi fost greu să respingă singurele mângâieri de care putea avea parte aici. Încet, mâna Rashidei i se strecură între coapse: o mângâia, o dezmierda blând, cercetând-o şi explorând-o. Lăcrămioara simţi cum se deschide ca o floare, sub atingerile insistente ale Rashidei. La urma-urmei, erau singurele atingeri calde şi omeneşti dăruite în toţi aceşti ani pierduţi ai vieţii ei. Îşi strecură braţul pe sub umerii turcoaicei şi o îmbrăţişă înfrigurată. Spasmul plăcerii nu întârzie să le scuture pe amândouă...
– La mine a fost mai simplu, reluă Rashida. Într-adevăr am cultivat mac pe tarlaua bunică-mii şi m-au prins gaborii „cu dânsa-ntr-însa”, ca să zic aşa...! Nu că mi-ar plăcea la pârnaie, dar măcar am făcut porcăria, nu ca la tine...

Fragmentul 3:

– ...De fapt, „Momiţe” nu era chiar aşa de rău..., reîncepu Zabar, când îşi reveni. M-a scos de la Şcoala de Corecţie cu avocaţii lui, m-a luat în slujba lui şi mi-a dat o pâine să mănânc. De opt ani îi „curăţ” cartierul de „concurenţă” şi mi-a dat bani buni... Dumnezeu să-l ierte, pe el şi pe nevastă-sa.
– Cine crezi că l-a „făcut” în halul ăsta? Pardalică? „Concurenţa”? îl întrebă Ade.
– Nu, sigur nu!! La noi se lucrează altfel; a, o bătaie acolo, cu lanţul, cu sabia, dar nu în halul ăsta...! Şi pe Oana – Barcelona au torturat-o de moarte...
– Cine mai lucrează cu arme de foc, în Bucureşti?? întrebă Ade.
– Păi, „karatiştii” lui Ady „Bruslea”, dar nu în felul ăsta, ca aici. Ăia, „karatiştii”, vând arme peste graniţă, dar nu le plasează în oraş. Nimeni n-are nevoie de răfuieli cu arme de foc. Pentru noi ajunge un lanţ, o sabie, un ciomag, acolo, dar armele de foc lasă moarte de om..., cugetă „Crăcănatu’”, dus pe gânduri.
– De unde îşi aducea Florin „Momiţe” prafurile alea, de umpluse cartierul?
– Şefule, nu ştiu! Sincer, nu ştiu!! El era mai secretos, aşa, nici mie, dar nici Oanei nu-i spunea totul. Vorbele umblă, prefera să-şi cunoască numai el „legăturile” de afaceri... Ade se simţi înclinat să-l creadă. Zabar „Crăcănatu’” era mult prea zguduit de omorul acesta nefiresc, pentru a minţi. Într-adevăr, chiar şi în mediile interlope dure, din Bucureşti, rar întâlnise Ade asemenea cruzime.
– Oare ce-o fi încercat să scoată de la Oana? Nu-mi imaginez că o torturase cineva doar aşa, de-amorul artei...! îl chestionă Ade.
– Poate ceva despre „marfă” sau bani, dar a chinuit-o degeaba. „Momiţe” o iubea pe Oana, dar nu avea încredere- n ea. Nu degeaba i se zicea Oana „Coţofana”, era cam limbută.
– În sfârşit, în sfârşit... Cine mai avea acces în casă? continuă Ade. Aveau menajeră, ceva?? Şofer sau alt fel de personal domestic?
– Lui Florin „Momiţe” nu-i plăcea să-i mişune străini prin casă. Cu o singură excepţie: deşi mâncau mai mult în oraş, aveau un bucătar chinez, ceva. Venea de trei ori pe săptămână, gătea, făcea curat, se ocupa de grădină. Oanei i se părea că „dă bine” să ai valet asiatic, iar Florin „Momiţe” se dădea în vânt după bucătăria chinezească..., îşi aminti Zabar „Crăcănatu’”.
– Era chinez – chinez?? Cu acte? se miră Ade.
– Mă rog, chinez sau ceva în genul ăsta! De-ăla bătrân şi cu ochii oblici. De când cu asiaticii ăştia din Voluntari, de-au umplut „Dragonu’ Roşu”, dracu’-i mai deosebeşte, sunt cu zecile de mii prin Bucureşti. Eu nu l-am văzut decât în treacăt. Oana îl striga „Lolomay”, alt nume nu-i ştiu.
– Zabar, du-te acasă, linişteşte-te, noi Ştim de unde să te luăm. Ne trebuie declaraţia ta scrisă, dar ne-o poţi da mâine. Ne ştim de ceva vreme, doar n-o să dispari cumva..., îi zâmbi amabil Ade.
Politica diplomată folosită de Francisc şi Ade faţă de anumiţi infractori, deşi total neregulamentară, dădea rezultate uimitor de bune. Menţinea un climat de încredere şi colaborare.
Zabar „Crăcănatu’” înclină din cap a mulţumire şi se grăbi să dispară. Îi făcea rău vederea trupurilor moarte, cărate de către oamenii poliţiei în saci speciali pentru cadavre.
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Teocris
post Sep 21 2012, 11:17 AM
Post #4


V.I.P.
*******

Group: Administratori
Posts: 6,891
Joined: 9-November 07
From: Sibiu
Member No.: 2,591



Acum vreau sa stiu cum a inceput si cum a sfarsit cartea asta (IMG:style_emoticons/default/biggrin.gif)
Go to the top of the page
 
+Quote Post
Diana.
post Sep 21 2012, 06:01 PM
Post #5


Fondator eLady.ro
*******

Group: Administrator
Posts: 33,779
Joined: 7-December 05
Member No.: 5



(IMG:style_emoticons/default/laugh.gif) Mie mi se pare ca scrie bine (IMG:style_emoticons/default/laugh.gif)
Mie mi-a placut ce a spus la final: "Pentru doamne am numai ganduri bune si un indemn: nu va lasati exploatate de barbati! "
Go to the top of the page
 
+Quote Post

Reply to this topicStart new topic
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

 



Lo-Fi Version Time is now: 29th March 2024 - 03:34 AM