Cand eram mica, nu stiam ce sa mai fac ca sa cresc mare. Simteam ca am tot timpul din lume si singurul lucru care ma impiedica sa fac tot ce vreau cu el era….varsta. Cei mari, adultii, tot incercau sa ma convinga sa nu ma grabesc, pentru ca intr-o zi voi fi mare si o sa imi para rau pentru timpul pierdut. Ca o sa imi doresc sa dau timpul inapoi, spre zilele cand nu aveam nici o grija decat aceea de a-i convinge pe ai mei sa ma mai lase inca o ora la joaca. Yeah, right! Eram convinsa ca nu vor decat sa ma impiedice sa cresc. Sa fiu ca ei. Mi se parea fascinant sa fiu adult. Ei puteau sa faca ce vroiau, cand vroiau si mai ales…puteau sa stea la joaca pana la ce ora vroiau ei!

Azi privesc in urma si zambesc amar. Pentru ca acum stiu ce vroiau sa imi transmita parintii. Si privesc cu dojana copilul care am fost. Il cert in gand pentru nerabdarea lui. Pentru naivitate si pentru ca a fost atat de preocupat de visul lui de a fi adult, incat nu a stiut ce avea atunci. Timpul! Un cuvant pe cat de scurt, pe atat de capricios…

Adult fiind, astazi abia ii inteleg cu adevarat sensul. Abia acum il apreciez cu adevarat. Ne guverneazna vietile in mod tiranic, necrutator. Nu iarta nimic si pe nimeni. Iti scapa printre degete atunci cand ai mai multa nevoie de el si se scurge cu o lentoare de melc atunci cand ai vrea sa treaca mai repede.

Insa relativitatea timpului consta in perceptia noastra asupra lui. Pentru ca timpul se scurge la fel peste tot si toate. Depinde doar de noi modul in care interpretam trecerea lui.
Cand suntem fericiti am vrea sa oprim timpul in loc. Sa transformam in eternitate clipa efemera de plenitudine sufleteasca. Daca am putea, am prinde timpul de coada si l-am fereca in cufere grele cu mii de lacate, numai sa nu plece…inca o clipa…si inca o clipa…pana ne umplem sufletul cu acea fericire, atat cat sa ne ajunga o viata….

De cele mai multe ori insa, timpul se scurge in “slow motion”. Pentru ca momentele grele sunt mult mai numeroase. Si cand suferi clipele par zile, iar zilele ani. Cand sufletul doare te simti prins ca intr-o bucla atemporala, unde esti condamnat sa suferi la nesfarsit, fara speranta ca vei scapa vreodata. E ca in filmele acelea in care eroul e ranit (impuscat, injunghiat, etc) cand totul se deruleaza cu incetinitorul, pentru a crea suspansul si a ridica nivelul adrenalinei. Nu stii cat va dura momentul, nu stii daca eroul va supravietui, nu stii daca mai exista vreo speranta pentru un happy-end. Si sincer, uneori nici nu iti mai pasa. Stai prabusita pe gresia goala din baie, in rochia de bal luata special pentru seara magica pe care ai visat-o, cu rimelul si verdele ochilor curgandu-ti pe obrajii inghetati si ai vrea sa devii una cu neantul.

Insa timpul stie intotdeauna mai bine. Nu degeaba are si el o varsta… Intr-un final, iti va intinde mana si te va ajuta sa te ridici. Iti va sterge lacrimile sparte printre pleoape, iti va saruta buzele invinetite, te va dezbraca de rochia botita, pentru a te imbraca in pijamanelele pufoase, te va inveli si iti va da un sarut de noapte buna pe frunte.

Intr-un final, toti avem nevoie de timp: sa ne jucam o ora in plus, sa ne bucuram, sa plangem, sa suferim, sa crestem, sa invatam, sa devenim mai buni, sa facem alegeri, sa gresim, sa luptam, intr-un cuvant sa traim! Este o cursa contra-cronometru, este adevarat! De noi depinde daca la final, cand vom privi in urma, vom zambi sau vom spune amar: “Daca as fi avut mai mult timp….!”