Relatia parinte-copii, Suntem prietenele copiilor nostri? Options

[fortelady]

eu si soramea am avut o relatie excelenta cu ambii parinti (acum numai cu mama, pt ca tata a murit de ceva timp).
sincer, cred ca e cel mai bine sa fie o legatura din asta deschisa parinte-copil (mi-e greu sa ma pun in postura lor ca sa imi dau seama ce au facut si cum au facut ca sa creeze relatia asta) - dar relatia mama-fiica s-a transformat la noi in prietena mai in varsta- prietena mai tanara. adica, ne iubim si ne respectam enorm una pe alta, vorbim orice (fara exagerare, chiar orice pot sa discut cu mama, chiar daca unele chestii le pricepe ea mai greu, nu se lasa pana nu le intelege) si ne sprijim/ne criticam una pe alta cand e nevoie. mama  a procedat cam cum povesteste ca face angel cu baiatul ei ... ne-a implicat in orice chestie (absolut orice!) legat de casa si familie si nu si-a pierdut obiceiul (de multe ori asteapta sa vedem si noi daca a gasit ceva de cumparat ca sa ne dam cu parerea, sau ma trezesc ca ma suna ca are nush ce problema si vrea parerea mea...)
din punct de vedere al "copilului" e uneori ciudat, dar raman la parerea ca asa e cel mai bine si mai sanatos. o familie e o echipa formata din cateva persoane nu o "dictatura" a celor  2 parinti...

angel, la multi ani baiatului!

[angelheart]

Forte, saru' mana!

[Cleo]

Angel la multi ani si din partea mea....


Fetita mea implineste 6 ani luna viitoare .... deci e varsator si cu toate ca nu cred in prezicerile horoscopului zilnic sunt trasaturile fiecarei zodii care probabil sunt adevarate...
In fine la copilul varsator spune niciodata sa nu incerci sa-i impui ceva .... cu vorba buna sau dandu-i impresia ca e ideea lui poate reusesti.... si asa este. Fetita mea care de altfel este tare dulce si isteata daca gresesti si ridici putin tonul sau e un ton care nu-i convine imediat da replica si de multe ori are niste replici de om matur de noi (sotul si cu mine) intai ramanem  :o apoi  :aplauze:  :morideris: ...

Ideea este ca are o personalitate foarte razvratita, independenta (nu la toate activitatile ca inca o mai sterg la nas..  cateodata  :P) si uneori mi-e teama ca atunci cand o creste sa considere ca poate sunt prea severa si sa nu ma vrea pe post de prietena si stiu ca asta mi-ar rupe sufletul ... e greu de multe ori sa tragi linia care separa: mama de prietena.

Voi generaliza : daca esti prea serioasa se fereste sa-ti spuna ce gandeste daca esti prea prietenoasa atunci crede ca se poate orice si ca nu-i bai daca mai fac prostii ca mama ma iarta .. ceva de genul asta

Cum reusiti sa trageti linia asta ... eu recunosc uneori mi-e greu!
(dar sunt pe drumul bun imi spun de multe ori cand vad cum se comporta alti copii vis-a vis de parinti)

[bertha]

Intre mine si fiica mea e o relatie de prietenie, atat cat poate sa fie cand e o diferenta intre noi de 25 de ani. E foarte deschisa si-mi povesteste chiar si atunci cand greseste pentru ca nu iau masuri drastice in privinta asta. Stiu ca daca as reactiona agresiv isi va pierde disponibilitatea de a-si deschide sufletul in fata mea. Si eu ii cer parerea, mai ales in ceea ce o priveste direct. Discutam despre multe lucruri, despre prietenie si responsabilitate (mai avem inca de lucrat!), despre generozitate si respect, stie ca o ajut daca intampina dificultati la lectii, ne jucam impreuna.
Unde gresesc eu: sunt prea permisiva, nu reusesc de fiecare data sa ma tin de-o pedeapsa atunci cand greseste.  Apoi nu-i pot schimba ora de somn (adoarme in jur de 12 noaptea), pentru ca si eu ma culc tarziu, iar ea nu intra in pat fara mine.

Trebuie sa la impunem copiilor anumite reguli si limite, astfel incat sa-i pregatim pentru ce-i asteapta mai tarziu, cand n-o sa mai poata avea totul la indemana. Insa anumit grad de independenta e necesar, evitand astfel protejarea exagerata, care dauneaza prin faptul ca face din copil un neadaptat, anihilandu-i personalitatea.

E clar ca nu exista retete... Fiecare mama are propriile resurse pentru a se apropia de copilul ei, totul e sa-si doreasca.

[Cleo]

Bertha la mine-s 28 de ani diferenta ... diferenta de varsta oricum e mare intre copii si parinti chiar daca i-am face la 18 ani.

Eu incerc sa aplic ce mie nu mi-a placut in relatia cu parintii mei (pe care de altfel ii ador) .... dar sunt si multe chestii pe care doar cand devii parinte le intelegi .... de exemplu tata era destul de sever cand venea vorba de petreceri, ma lasa dar nu la toate si atunci trebuia neaparat sa se asigure ca are cine sa ma aduca acasa .... p-atunci eram foarte suparata :pistolar: la fiecare "NU" pe care-l primeam raspuns .... dar acum inteleg de ce era asa....

Adevarul este ca nu-i usor sa fii parinte dar fetita mea e departe cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat in viata ....  :-*

[bertha]

Parintii meu au fost distanti si autoritari, astfel incat m-am straduit (si inca o fac) sa-i arat fetei mele cat de mult o iubesc, prin gesturi si cuvinte. Nu-i ingradesc personalitatea, e cateodata obraznica, dar imi place ca se descurca in multe situatii destul de bine pentru varta ei (are aproape 10 ani). E sensibila (in zodia Pesti fiind) si e destul de afectata ca tatal ei nu e langa ea. Cred ca apropierea asta dintre noi e cu atat mai mare cu cat ne avem doar una pe cealalta...

[Pufu]

Fiica-mea, pana la varsta de 15 ani a fost copilul ideal:foarte deschis si comunicativ, cuminte, vesel, intelegator, foarte politicos, constiincios, ordonat...O data cu intrarea in liceu, s-a intors la 180 de grade si trebuie sa recunos ca pentru mine, cu toate ca ma asteptam la schimbari, a fost un soc. Din cauza asta am facut si eu greseli, pe care acum le regret, dar spre norocul meu (cred ca pot spune lucrul asta) si-a pastrat increderea in mine. Si daca spun ca s-a schimbat, ma refer la faptul ca e mai inchisa in ea, (de multe ori am vazut-o plansa si n-a vrut sa spuna ce patise), e mai sensibila la tot ce o inconjoara, e mai suspicioasa si bineinteles mai obraznica. La inceput insistam sa stiu ce a patit, ce a facut la scoala, etc, dar mai apoi am observat ca daca primesc un refuz la indemnul meu de a se destainui si daca eu respect acel "nu", a doua zi explicatiile vin singure, fara sa le mai cer eu. M-am invatat sa-i respect intimitatea (desi uneori imi vine sa-mi musc mainile ca o vad trista si nu stiu ce are), sa-i acord incredere maxima, iar la obraznicii sa-i raspund tot cu obraznicie (fiecare stim ca sunt anumite raspunsuri, replici care nu le plac, nu le cad bine). Stiu ca varsta are un cuvant greu de spus in tot ceea ce se intampla, anturajul de asemenea, si pana acum nu ma pot plange, de fapt, decat de un singur lucru: ca este tare ursuza, mai tot timpul ii tuna si-i fulgera.  Cu toate astea discutam orice (dar absolut orice), ea povesteste si ascult eu,eu povestesc si asculta ea,are curajul sa vina sa-mi spuna si cand face cate o prostie, la scoala sau in afara scolii, nu prea cere sfaturi (ca deh, ea acum le stie pe toate, mai ales ca e majora  :P), dar daca stiu sa i le dau (deci fara sa-i impun) le respecta.  E foarte punctuala, cu scoala merge bine si ceea ce apreciez enorm de mult la ea, nu minte.  Cu riscul de a fi pedepsita sau certata, spune adevarul. Si pentru mine si pentru ea perioada asta este grea si abia astept sa se termine. Eu stiu ca asa am fost si eu la varsta ei, dar mama, cu multa rabdare (mult mai multa decat am eu) m-a condus si prin anii aia. Am avut o relatie extraordinara cu mama mea, ceea ce-mi doresc din toata inima sa am cu fiica mea. Mama mi-a fost in primul rand prietena, confidenta, si abia apoi mama. Am iubit-o si am respectat-o din tot sufletul, iar acum ii simt lipsa enorm de mult. Dar sunt constienta ca apropierea dintre noi s-a aprofundat o data cu trecerea anilor, cu maturizarea mea. Si cel mai mult m-am apropiat de mama atunci cand am devenit si eu mama, la randul meu. Atunci am vazut cu alti ochi intreaga relatie dintre noi.
In orice caz, de la bun inceput eu am tinut cont de ea, am privit-o ca pe o personalitate distincta, diferita de a mea si care nu trebuie calcata in picioare, ci dezvoltata si modelata.
Nu stiu daca exista sabloane, fiecare copil este unic si fiecare parinte la fel.
In orice caz, sa va traiasca puii si sa aveti putere si intelepciune sa-i faceti oameni, in adevaratul sens al cuvantului.

[cornelia69]

Am in anturajul meu o familie cu trei copii, baieti, mari, aproape la cesele lor. Au avut parte de o educatie spartana, sa zicem asa, dar sunt atat de uniti, si cu atata placere se duc la parinti, de parca ar fi prieteni de aceeasi varsta! Si parintii sunt langa ei, ii sprijina si ii ajuta, se distreaza impreuna cu ei la petreceri, danseaza impreuna cu ei si cu prietenii lor, de parca ar fi de aceeasi varsta. Rezultatul? Copiii sunt cei care ii vor pe parintii acestia langa ei, pentru ca sunt "de viata". Oare sa fie si asta un secret?

[kalua]

Fiica-mea are 9 ani jumate, binenteles ca avem o relatie super buna, dar ma gandesc cu groaza cum va fi la pubertate...Aia e proba de foc!

[cygnus]

Al meu baiat a implinit duminica 18 ani si ca orice adolescent, este ba exuberant, ba ii ninge si-i ploua. Dar incerc sa il inteleg, povestim atunci cand are chef sa o faca, ne mai certam, dar, in principiu, suntem prieteni  :)