Rostul si rolul casatoriei in vremurile noastre, , este casatoria o institutie invechita? Options

[rozy]

Angel, pai daca am o situatie financiara buna, nu ma casatoresc,si in caz ca ma despart,nu tre sa ma gandesc la pensia alimentara, la unde sa ma duc cu copilul...din astea. Iar in cazul in care as fi vai de mama mea, si sotu mi-ar gresi cu ceva,as avea grija sa-l las fara casa (IMG:style_emoticons/default/laugh.gif) Ce vrei,ma gandesc la supravietuire (IMG:style_emoticons/default/tongue.gif)

[Marbella]

Interesant topic intr-adevar...Eu am mai spus-o, m-am casatorit la 21 de ani si la 22 il aveam deja pe fiul meu.Am ramas in casnicia asta 15 ani cu toate ca era terminata la nici un an... Am ramas de dragul fiului meu si am continuat de dragul lui (chestii materiale) sa raman in acelasi apartament cu fostul meu sot.Acum de cand fiul meu este la facultate ma chinui sa vand apartamentul si nu mai reusesc din cauza crizei de peste tot.
De ce m-am casatorit asa de tanara? Pentru ca asa era normal atunci (provin dintr-o familie buna cu educatie solida).Am confundat intr-un fel dorinta de libertate, plus mustrarile de constiinta (facusem dragoste cu el ) cu asa zisa dragoste.Mi-a trecut repede, cand la nici o luna si-a aratat adevarata lui indiferenta fata de mine (intre noi erau 8 ani diferenta).Deci.... dupa ce fiul meu a crescut si m-a intrebat intr-o zi " mama cat ai de gand sa mai continui situatia asta...?" mi-am facut curaj i-am bagat sub nas cererea de divort din vina ambelor parti.. a semnat, ne-am prezentat la judecatorie si in 10 min am fost dovortati.Haioasa a fost reactia judecatoarei care ne-a vazut asteptand si discutand ca doi prieteni, ne-a intrebat de doua ori daca suntem siguri ca asta vrem.
Daca m-as mai casatori? Nu stiu, nu mai am incredere in nimeni (am avut cateva relatii scurte de atunci si n-a rezistat nici una) si ca sa fac pasul asta va trebui sa-mi demonstreze foarte clar ca ma iubeste.

[pescarush]

Acum sa nu uitam ca in cazul Kaluai este vorba de o alta societate. E adevarat, in ultimii ani s-au mai schimbat lucrurile si in Romania (cel putin asa percep eu de aici).
Vorbind despre partaj, in Canada nu e nici o diferenta intre a fi luat cu acte sau nu, dupa ce ai locuit timp de 6 luni impreuna cu partenerul. Treci exact prin acelasi iad, cand vine vorba de partaj. Aici este recunoscuta ca stare civila "common in law" si ai exact acealeasi drepturi si indatoriri ca si un cuplu casatorit. Singura diferenta este ca in cazul unei despartiri nu trebuie sa platesti 500 $ pentru actul de divort. Si aici, exact cum descrie Kalua, copiii proveniti din cupluri care stau impreuna, neavand actul in sine, nu au absolut nici o problema.

Roxana, imi place cum gandesti.
Stiti ca sunt si eu casatorita, cu copii, si chiar daca am avut probleme si intr-o perioada am fost foarte dezamagita de institutia casatoriei, inca mai cred in casnicii fericite. Nu trebuie sa merg mai departe decat sa ma uit in familia mea, la parintii mei, si am cunoscut si aici cateva cupluri fericite.
Pentru o persoana religioasa conteaza cununia, dar biserica ortodoxa nu te cununa fara actul civil.
De ce m-am casatorit eu? Ca si Silvya, am facut pasul foarte tanara, aveam 21 de ani, nu stiu daca mi-am imaginat eu atunci ca vom fi toata viata impreuna (eu sunt mai pragmatica), dar asa am simtit atunci. Educatia noastra a si fost diferita, trebuia sa te casatoresti ca sa poti locui impreuna, plus ca mai este visul asta, de a te vedea imbracata mireasa (cel putin la varsta aia). Daca as fi tanara din nou, as mai face pasul asta? Eu cred ca da. Daca ar fi sa ma despart insa, probabil as gandi ca si Silvya, as fi foarte reticenta.
In final, cred ca face fiecare cum simte si cum este mai bine pentru ea/el.

This post has been edited by pescarush: Jan 3 2009, 04:52 PM

[deedee29]

Iata un topic interesant pentru cineva ca mine...care a planificat sa se marite anul asta.
Eu sunt impreuna cu iubitul meu de 10 ani...a inceput ca o relatie (sau inca o relatie) intre doi liceeni (amandoi eram clasa a 12-a) si cu siguranta ca atunci nu mi-as fi imaginat ca va fi ceva de durata, cu siguranta nu am avut acel sentiment ca l-am intalnit pe EL. Timpul a trecut peste amandoi, ne-am maturizat impreuna, ne-am format unul langa celalalalt, ne-am sustinut in cele mai grele momente si ne-am bucurat mereu de compania celuilalt. Amandoi suntem independenti din punct de vedere material si profesional...avem si bunuri "comune" (ca legea romaneasca nu prea recunoaste efectele relatiilor de concubinaj...nu suna prea romantic, dar asta e ceea ce avem noi in ochii lumii), dar si bunuri proprii, care vor ramane asa pentru totdeauna (nu ii voi cere niciodata sa "puna ceva pe numele meu", cum nici el nu va indrazni sa imi pretinda mie).
Daca m-ati fi intrebat in urma cu un an care e rostul si rolul casatoriei as fi raspuns categoric...NICI UNUL. Dupa atata timp petrecut impreuna devenisem foarte legati unul de celalalt, dar eu nu mai puteam intelege ce ne lega...era vorba despre obisnuinta, dragoste, comoditate, prietenie? Ce sentiment era preponderent, ce cimenta relatia noastra? Eram debusolata. Oricum ma simteam (si ma simt si acum) ca traiam viata unei femei casatorite, adica traiul nostru avea toate caracteristicile celui pe care il duce un cuplu casatorit...nu vedeam ce imi va aduce suplimentar oficializarea relatiei.
Cateva evenimente care s-au intamplat de atunci au facut ca decizia mea de ma casatori sa devina una mult mai simpla. In primul rand intre noi doi s-a intamplat ceva. Fara sa pot spune exact cand sau ce, am simtit dintr-o data ca ma reindragostesc de partenerul meu de viata...cate putin de adolescentul de acum 10 ani si din ce in ce mai mult de barbatul care a devenit acum. Mi-am dat seama ca in el se reflecteaza tot ce am eu mai bun si ca as gresi fundamental daca as crede ca numai obisnuinta e cea care ne tine alaturi. Apoi o persoana foarte draga noua a murit. Ne-am dat seama ca am fi foarte egoisti, si fata de noi, dar mai ales fata de cei putini pe care ii iubim si care ne iubesc in egala masura, daca i-am priva de evenimentul asta. Ne-am imaginat cum vor arata acele clipe, pe care le-am tot amanat atat, fara prezenta acelor persoane care conteaza atat de mult pentru noi.
Sa nu ma intelegeti gresit...nu o fac(em) pentru altii...in primul rand ne casatorim pentru noi, pentru ca vrem sa ne dovedim ca suntem suficient de maturi emotional sa ne asumam responsabilitatea unui viitor impreuna. Iar daca gestul nostru va oferi si altora bucurie, cu atat mai mult ne intareste convingerea ca totusi casatoria are un rost. Actul casatoriei...atat cel de natura administrativa, cat mai ales cel spiritual, religios, consfinteste ceea ce exista mai bun si mai frumos intre doi oameni, nu face decat sa consolideze ceea ce exista deja.
Nu cred ca mariajul poate sa nasca sentimente care nu existau inainte...si nu ii pot intelege pe cei care isi "forteaza" partenerii in demersul asta cu speranta ca lucrurile vor evolua in bine. Daca nu exista o structura solida, tot ce se intampla prin casatorie se va afla permanent intr-un echilibru fragil, care poate fi distrus de cele mai banale situatii. De asemenea, cred cu tarie ca acolo unde exista premisele necesare, relatia dintre doi oameni poate sa treaca testul timpului si fara casatorie. Either way, "toate pleaca de la iubire si se intorc la iubire" (cuvintele nu imi apartin, dar cred in mesajul lor).

M-a cam luat valul..scuze..dar ca concluzionez..cred ca mariajul nu mai este ceea ce reprezenta pentru parintii mei, de exemplu. Pentru mine casatoria nu te mai uneste in ochii lumii, te uneste in "ochii" celui caruia/careia ii spui DA.

This post has been edited by deedee29: Jan 3 2009, 06:45 PM

[Roxana_]

Pesca nu stiam cum e legea la voi. Am aflat treburi interesante.
Deedee, sa fie intr-un ceas bun si sa iasa nunta asa cum va doriti.

Am uitat sa mai spun ceva: cred cu tarie ca trebuie sa fii complementar cu persoana iubita si nu asemanator. Eu am foarte putine puncte comune cu al meu, de fapt cele esentiale ar fi: respectul reciproc, respectul pentru institutia casatoriei etc. Iar ca particularitati spre exemplu mie-mi place opera (el nu o suporta), el se uita la filme SF si citeste carti SF, eu nu ma impac deloc cu acest gen; si mancarurile ne plac diferit, dar astea nu mi se par oprelisti in calea unei relatii sanatoase.

[Oana]

Pe mine nu prea ma intereseaza ce spune lumea, ca avem 3 copii si ca ar trebui sa ne casatorim. Eu stau pe ganduri si acum, ar trebui sa ne casatorim anu asta. Aman cat pot evenimentul, ma simt cam prinsa in cleste cu faza asta. Mie nu trebuie sa-mi cante cineva la ureche: il iei pe x de barbat, la la la...si sa mai vina si popa sa ma binecuvanteze, ca vorba aia, curvarim daca nu ne pune coronitele alea pe cap.
Sa nu ma luati in suturi, dar asa gandesc eu. Nu cred ca ma ajuta cu ceva hartia aia, actul de casatorie. Daca barbatu se indragosteste de alta sau eu de altu, mai stii...atunci ce facem?
Evenimente ciudate se pot intampla , suntem in schimbare, inca tinerei. Nu cred ca actul ne tine pe noi impreuna, plus ca pe mine ma sperie.
Vad prea multe cazuri sa ma mai implic in asa ceva si ar fi ultimu lucru pe care mi-l doresc in caz ca ne desparim, sa umblu in tribunal, zdrobita de durere si sa dau declaratii pe acolo.
In caz de urgenta, ne separam si gata. Copiii stau cu mine, nici o lege nu mi-i poate lua si daca ar incerca, vaiii de steaua lui.
In concluzie, cat tine si-i frumos, foarte bine. Daca nu mai tine, nu ne mai iubim sau cine stie ce mai poate aparea, cel mai bine e sa ramanem prieteni , daca se poate, fiecare sa fie liber cand doreste.
Stiu ca daca ma nastem cu 40 de ani in urma, cred ca ma ducea lumea in piata mare si ma batea cu pietre. Nici acum nu-s prea departe unii, din pacate.
Un singur lucru ma poate face sa ma casatoresc, in cazul in care ar avea de suferit copiii mei, la scoala sau in alte situatii.
Eu sunt inca la inceput de drum, poate apare ceva care sa-mi schimbe parerea, dar nu prea cred.

[Lexie]

Mi-a parut foarte frumos cum a scris deedee si sper si eu ca oficializarea relatiei sa o intaresca si mai mult.

Eu sunt intr-o relatie de 3 ani, iar anul acesta implinesc 22 de ani. Cand ma gandesc la casatorie, ma gandesc la ceva frumos, dar care este prea devreme sa fie facut acum. Ma vad facand nunta undeva la 24-25 de ani. De ce atunci si nu acum? Pentru ca pur si simplu asa simt eu ca va fi bine si pentru ca niste ani in plus nu vor face nici un rau relatiei, din contra, vom avea si mai mult timp sa ne cunostem, sa ne testam in diferite circumstante, sa vedem daca intr-adevar cel de langa noi este ceea ce vrem. Si totusi, acest "ceea ce vrem" este atat de vag, pentru ca nu poate nimeni spune cu certitudine ca ceea ce vrem astazi vom vrea si peste 10 ani.

Institutia casatoriei a fost intotdeauna ceva natural pentru mine. Parinti, bunici, rude, toti au casnicii reusite, desi cu totii au trecut prin perioade tulburi la care am luat parte. Din ele am invatat si mi-am dat seama ca nu este catusi de putin usor sa ai o casnicie fericita.
Consider ca nunta m-ar lega spiritual de partenerul meu, as simti ca e ceva in plus care ne uneste, pe langa iubire, ar fi ca o aprobare suprema. Suna prea mult, poate, dar asa simt. Nu sunt o persoana religioasa, nu merg duminicile la Biserica, cred in felul meu in Dumnezeu si atat. Pentru mine, nu foaia aceea ne leaga, ci juramantul pe care l-am despus in fata Lui, nu a preotului, nu a ofiterului de la starea civila.

Cred ca e greu sa explice cineva de ce s-ar casatori sau nu, cred ca e pur si simplu un lucru pe care il simti. Si daca Doamne fereste lucrurile nu ar merge pe fagasul bun, desi as suferi enorm, probabil as incerca sa gandesc rational si sa actionez rational si sa gasesc rezolvarea cea mai buna, fie ea si divortul. E trist, foarte trist, si din pacate se intampla.

Stiu ca multe dintre voi au dat sfatul acesta: suntem tinere, ar trebui sa experimentam inainte sa ne legam. Eu am inceput un pic prea devreme cu experimentatul si am avut suficiente intamplari care m-au facut sa-mi doresc stabilitate, liniste, intelegere, armonie. Nu regret ca am ales asta in loc sa zburd, desi ma gandesc uneori "ce-am avut si ce-am pierdut". Atunci pun in balanta si vad ca ce am avut ar fi fost oricum efemer, pe cand ce am acum poate fi pentru o viata. Depinde numai de mine, de el, de noi.

Voi face pasul acesta atunci cand vom fi pregatiti amandoi, atat sufleteste cat si material. Oricata nebunie si dragoste ar fi, tot trebuie sa fim cu picioarele pe pamant. Ah, cat despre averi, nu mi-as face prea multe griji, as avea grija sa stabilim niste reguli clare inainte si daca simtim nevoia sa ne asiguram fiecare intr-un anumit fel "bunurile", probabil vom gasi o cale rezonabila de a face asta.

[Cindy]

Este un subiect complex, parerile sunt multe si impartite...Angel, initiatoarea topicului, recunoaste, tu ori vrei sa te mariti si nu stii cum sa ne dai vestea?!? (IMG:style_emoticons/default/yes.gif)

[deedee29]

Roxana...multumesc pentru urari, sper sa iasa bine. Mie nu mi-e teama ca nu vor fi invitatii placut impresionati, cat mi-e teama de mine, ca eu sunt cel mai greu de multumit.

Lexie...multumesc ca ai citit si ca ti-a placut. Si eu m-am regasit in cele scrise de tine.

Oana, vreau sa iti spun ca inteleg aceasta stare pe care tu o descrii ca si cum ai fi prinsa "intr-un cleste". Pana sa reusesc sa inteleg ce vreau cu adevarat eram atat de confuza, aproape nedrept fata de omul caruia ii spuneam in fiecare dimineata "te iubesc". Nu puteam nici eu intelege de ce/de cine fugeam. Si in povestea mea rolurile au fost inversate, in clasica partitura a celui care fuge de nunta ca dracu de tamaie fiind eu. Iubitul meu a inteles mult mai devreme ce vrea si, daca ar fi fost exclusiv alegerea lui, am fi fost casatoriti mai demult. Cum, dealtfel, acum am fi avut si un copil. Cred ca exista oameni care au mai multa nevoie de stabilitate decat ceilalti. Sau pur si simplu puterea exemplului ne face sa asociem casatoria cu tiparele pe care le vedem in copilarie si mai tarziu (daca asociezi institutia casatoriei cu o familie fericita si unita, atunci probabil ca ti se pare firesc acest pas; spre exemplu, iubitul meu viseaza sa ajungem si noi ca acei batranei pe care inca ii mai vezi tinandu-se de mana si din ochii carora nu a disparut esentialul-iubirea). Si eu mi-am inventat, ca si tine (sau cel putin in cazul meu asta erau) pretexte. De ce sa ma complic, cand mi-e bine si asa, iar daca nu merge e mai simplu sa pui punct daca nu este casatorit (mama mi-a spus tot timpul ca am sarit in facultate peste o lectie importanta, cea referitoare la institutia divortului si sa nu imi fac iluzii ca o despartire in afara instantei nu poate sa fie la fel de urata ca si una pronuntata de judecator, cum, dealtfel, s-au vazut si divorturi foarte civilizate). Si eu urasc ritualurile de nunta specifice romanilor si imi faceam si din asta un motiv sa aman sau sa spun ca nu imi doresc "circ". Dar pana la urma eu voi decide ce pastrez si ce nu din tot spectacolul ala (unele prietene imi spun deja ca-s nebuna, ca ce vreau eu nu va mai fi nunta), ca sa nu ma simt ca o maimuta scoasa in arena in ziua respectiva.

Si apoi ar mai fi ceva...chiar daca va va suna infantil...la cat de mult imi place mie sa shoppinguiesc, nu puteam sa ratez experienta suprema:achizitionarea rochiei de mireasa (IMG:style_emoticons/default/tongue.gif) (asta a fost argumentul extrem pe care l-a folosit mama atunci cand faceam "lista" cu pro si contra casatorie).

[sylvia_31]

Sylvy, la tine sunt curioasa daca ai avut copilul sau tu ceva de castigat de pe urma faptului ca ai fost casatorita cu acte, adica vreau sa zic: daca nu erai casatorita cu acte, ar fi fost in vreun fel diferit pt copil sau pentru tine? Te-a protejat actul ala legal de ceva anume in momentul separarii? Ca inteleg ca ti-a adus numai deservicii si batai de cap in plus. Si mai sunt curioasa cum priveste copilul institutia casatoriei, avand in vedere prin ce a trecut. Are incredere in ea, o considera o optiune pentru el? Tu ce il sfatuiesti din punctul asta de vedere?

Cred ca actul acela m-a protejat mai mult in timpul casatoriei, decat in momentul separarii, in sensul ca mi-a oferit o anumita siguranta, stabilitate, numeste-o cum vrei . Simteam ca asa e OK: casatorita cu un copil. Pentru mine suna (atunci) mult mai bine decat necasatorita cu un copil. Acum, lucrurile s-au mai schimbat, si-n lume, si-n mine....

Cum priveste copilul institutia casatoriei ? (IMG:style_emoticons/default/smile.gif) La noi a fost o situatie putin atipica, in sensul c-am crescut-o singura de la 1 an si 10 luni , fostul a plecat in strainataturi si venea din an in pasti pe-acasa iar in putinul timp pe care-l petrecea in tara avea intotdeauna ceva mai bun de facut decat sa stea cu familia. Si da, daca a adus ceva bun separarea noastra, pot sa spun ca e si faptul ca acum pretuieste cu adevarat timpul pe care-l petrece cu cea mica.

Am considerat ca e inca prea mica sa discutam despre casatorie. Oricum, nu vreau sa-i inoculez ideile, fie si-ale mele. La momentul potrivit o s-avem o discutie , si ea va fi cea care va decide ce va face cu viata ei, si mai ales cand.