Posturi mutate Options

[Fanny]

Topicul se muta la Cistita
Haideti sa continuam discutiile acolo. (IMG:style_emoticons/default/smile.gif)

[Altheea]

LaurS, topicul deschis de tine se numeste "despre femei", nu "LaurS si iubita lui". Deci este o tema generala. Dupa ce iti lamuresti problema poate veni altcineva care la randul lui are o problema si cere ajutorul. Topicul nu ti-a apartinut chiar daca tu l-ai deschis. Ce ne-am face daca pentru fiecare problema sentimentala a unei persoane s-ar deschide un nou topic? Al tau a fost binevenit si ai primit si raspunsuri, nu? Deranjant a fost modul tau de exprimare....u MAY close the topic now, sau ceva in genul asta, ca si cum ii dadeai permisiunea. Nu este o regula sa se aplice si aici ce se intampla pe alte mult forumuri, n-ai avut timp sa ne cunosti dar chiar suntem altfel (IMG:style_emoticons/default/smile.gif)

[gabriell]

File ale "Dosarului mortii lui Eminescu" elaborat de cunoscutul eminoscolog profesorul Nae Georgescu

Am terminat, în linii mari, „Dosarul morţii lui Eminescu“, după zile lungi de căutări prin Biblioteca Academiei şi nopţi idem de redactare. Mai pun doar câteva pagini, pentru final. Ce valoare de întrebuinţare îi daţi? Poate aceea de a şterge petele pe care răuvoitorii le-au aruncat pe strălucirea Luceafărului...

I. Cum a murit Eminescu?

Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular: Eminescu a murit cantand "Deşteaptă-te, Române"

„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.

Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea“ adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.

- Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. şi avea mare plăcere să-l servesc“ eu. Cum intra întreba : „Da’ unde e Dumitrache ?“ Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist“şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.

De ‘mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă“.

Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu dl. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.

Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori, veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre“ şi el râdea, bătându-i pe umăr.

Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit.

Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. .. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !“

Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „ Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc... Asta m-a omorât!“ L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă şi, când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic... Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !“

Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.

Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc“.

Text apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926, p.3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.

De ce au omis biografii eminescieni această relatare?

Face parte dintre „textele infern“ privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de niciunul dintre biografii cunoscuţi ai poetului (G.Călinescu, Gerge Munteanu, D.Murăraşu, Petru Vintilă etc.; vom pune faţă în faţă toate textele).Apare nesemnat în ziar (material făcut în redacţie). Dumitru Cosmănescu face două afirmaţii concordante cu celelalte surse (fără a le cunoaşte, probabil): că poetul avea o cameră a lui, specială (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal încă de la internarea din 1883) - şi că scria încontinuu în această perioadă. Se ştie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii: „Viaţa“ şi „Stelele ‘n cer“ (publicate ambele în Fântâna Blanduziei din 1 august 1889; Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă, dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că sau găsit în halatul poetului după moarte). 2. Grigore Manolescu este vestitul actor (1857-1893) care a jucat, între altele, şi rolul lui „Ion“ din „Năpasta“ lui I.L.Caragiale - dar s-a ilustrat mai ales în rolul lui Hamlet. A se face legătura - care poate fi doar întâmplătoare - cu caricatura cunoscută a dr. Şuţu hamletizând pe un craniu uman (vezi caricatura în cartea noastră, „A doua viaţă a lui Eminescu“). Poetul era înconjurat, în această perioadă, de actori, pentru că trebuia să i se joace piesa de teatru „Lais“, la Teatrul Naţional - câştigând, astfel, nişte bani. Interesant este că el reţine, în interogatoriul cunoscut, că l-a lovit la cap Petrea Poenaru. Se ştia despre acesta că este tenor, deci un artist dramatic, dar D.Cosmănescu afirmă că era profesor sau director de liceu din Craiova. Identitatea lui trebuie stabilită, însă sursele de care dispunem nu ne dau indiciile necesare. Hanrietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel: „Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la d-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate“. Finalul consună cu înţelegerea situaţiei de către redactorii de la Universul. În acest sens, noi, astăzi, putem judeca invers: nu e vina stabilimentului că ţinea laolaltă nebuni cuminţi şi furioşi - ci, dacă e să căutăm vina morală, aceasta este a celor care l-au adus pe Eminescu aici: poetul putea să-şi ducă boala în condiţii normale, la un spital obişnuit. Apropiaţii marelui poet comentează diferit 3. Sub numele „Hasnaş“ figurează, în Enciclopedia Predescu, mai întâi „Nicolae Hasnaş, doctor, director de spital, n. 1876 la Salcea (Botoşani)“, senator în 1926, apoi deputat în 1933 - şi „Spiru Hasnaş, magistrat, scriitor, n. 21 aug.1873 în Botoşani“ (scoate un volum de poezii în 1933, deci era în viaţă, de asemenea, la momentul publicării amintirilor lui D. Cosmănescu). Tot Hasnaş se cheamă şi primarul Botoşanilor care, în 1888, dirija către Eminescu fondurile venite din întreaga ţară, strânse prin liste de subscripţii şi trimise poetului pe adresa primăriei (unele dintre ele trimise şi direct). Hanrietta Eminescu, sora poetului, consemnează într-o scrisoare că fratele ei l-a vizitat într-o zi acasă - şi au zăbovit la un pahar în plus de vin. Fiind toţi purtătorii acestui nume botoşăneni, prezenţa lor în jurul lui Eminescu se justifică. Niciunul nu ia cuvântul pentru a întări sau dezminţi textul din Universul. 4. În aceşti ani (1920-1930) apar multe informaţii necontrolate despre Eminescu. Doctorul Vineş va scrie amintirile sale în 1931, G.Călinescu în 1932,etc. Iată cum prezintă, în prima ediţie a „Vieţii lui Mihai Eminescu“, G.Călinescu incidentul - după alte surse, pe care le vom analiza: „... Petre Poenaru, care, jucânduse ca din întâmplare cu praştia, îl izbi în frunte / pe M.Eminescu,n.n./ cu o pietricică. (...) Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aşa-zisului atentat care îi pricinuise o simplă zgârietură şi nici nu pare a fi avut stări de agitaţiune aşa cum scria, cu o vulgară declamaţiune, Scipione Bădescu: „Îndată ce-l dezleagă, rupe tot, cu o putere de fiară, şi strigă de produce un ecou îngrozitor“. În realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale şi de erizipelul, de altfel vindecat, ce i se iscase pe faţă din cauza mânjirii cu necurăţenii a locului zgârieturii, se simţea ostenit şi doritor de o lungă linişte...“ G.Călinescu citează o frază din textul următor: „De 7 nopţi, de când stau lângă nenorocitul, numai astăzi a putut fi scos din cămaşa de forţă, având nişte furii ce seamănă mai mult a turbat decât a alienat. Îndată ce-l dezleagă, rupe tot cu-o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienaţi, afară de femei, dar nici unul în starea grozavă a lui. Capul îi este spart şi umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine-a comis această cruzime contra lui; eu cred că vr-un alt nenorocit nebun. Doctorul Şuţu mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală şi că numai al sutelea poate scăpa. Eu însă rog pe D-zeu, dacă este drept, să-i curme suferinţele, căci nu mai sunt de suportat.“ Se cunosc exagerările lui Scipione Bă- descu, redactorul de la „Curierul de Botoşani“ care şi cât timp a stat poetul în urbe (9 aprilie 1887 - 9 aprilie 1888) a scris prăpăstii despre boala sa. Din această „vulgară declamaţiune“, însă, G. Călinescu putea să ia referirea la lovitura mortală dată poetului - care concordă cu mărturia Hanriettei Eminescu şi, peste ani, cu cea a lui Dumitru Cosmănescu. În acelaşi număr din „Universul“, unde se publică amintirea fostului frizer, pe aceeaşi pagină, scrie şi G.Călinescu un text despre Eminescu - astfel că nu se poate afirma că n-a cunoscut informaţia. El preia, însă, opiniile doctorului Vineş, care se vor publica în 1931, despre „erizipelul“ provocat de piatra scăpată dintr-o praştie. Acest „erizipel“ (preluat din sursele medicale) va face epocă în biografiile ulterioare ale poetului. 5. Oricum, nu se împacă de loc „pietricica“ medicilor cu această „cărămidă“ a frizerului. Primul lucru pe care eşti tentat să-l faci este să-l consideri pe acest Dumitru Cosmănescu un accident târziu: el ia cuvântul la aproape 40 de ani de la moartea lui Eminescu. Totuşi, ce interes ar fi avut să mintă? Amestecă el lucrurile în aceste amintiri târzii ? În ipoteza că-l luăm, totuşi, în seamă - o modalitate de a împăca afirmaţiile lui cu cele ale specialiştilor care vor lua cuvântul mai târziu ar fi, totuşi. Am în vedere ultimele cuvinte ale lui Eminescu: „Asta m-a omorât!“; ar însemna că au mai fost şi altele decât asta. Este posibil ca, pe 12 iunie, poetul să fi fost atins cu „pietricica“, să fi rezultat „erizipelul“ fără importanţă - pe care medicii îl raportează în amintirile lor - iar acum, la sfârşit, să fi survenit lovitura mortală, dată de acelaşi, dar de aproape şi, de data aceasta, cu o cărămidă (care este scoasă din discuţie de către aceiaşi medici, vezi vorbele lui Şuţu: „Ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu este nimic“). Este, desigur, doar un scenariu probabil. Dar în bâlbâiala din jurul morţii lui Eminescu (nici data nu este atestată precis , Călinescu însuşi oscilând între 15 şi 16 iunie, pentru că merge după alte surse) - n-ai cum să faci limpeziş decât cu toate informaţiile pe masă şi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, şi ipotezele care se confirmă, pentru că se confirmă - dar şi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.

Nu m-am ocupat niciodată în mod expres de moartea fizică a lui Eminescu, interesându-mă ceea ce în timpul său se chema „moarte civilă“. Acum, odată cu această reconvocare a documentelor, ipoteza de lucru va fi aceasta, a dublei lovituri, şi voi lua în consideraţie posibilitatea ca ea să fi fost evitată pentru că, pe de o parte, arunca o lumină defavorabilă asupra corpului medical, iar pe de alta, indica premeditarea, insistenţa chiar, în atac a acestui enigmatic Petrea Poenaru. Profesorul Ion Nica reia, în cartea sa „Mihai Eminescu, Structura somato-psihică“ (Ed. Eminescu, 1972), la finalul convocării surselor medicale privind boala şi moartea lui Eminescu, şi „accidentul“ bibliografic Dumitru Cosmănescu, citând chiar un fragment din această relatare - şi comentând-o. Lăsăm textul să curgă:“ ... alte opinii, considerate de domeniul fanteziei, tot merită să reţină atenţia. Este vorba de mărturia lui Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului, care, în Universul din 28 iunie 1926, a afirmat că „Eminescu a fost izbit în cap cu o cărămidă şi că, peste o jumătate de oră de la această întâmplare, poetul a murit“. De asemenea, spune că lovitura a fost sub ureche şi a fost atât de puternică, de i-a sfărâmat „osul capului“.

Dacă n-ar circula încă o versiune orală asemănătoare, provenită de la o sursă demnă de încredere (un nepot al doctorului Şuţu), care relata unui distins poet de-al nostru (în viaţă) că Eminescu ar fi fost lovit cu o scândură în cap de tenorul Petrea Poenaru, că acesta i-a „spart ţeasta“ omorându-l aproape pe loc, n-am crede. Nepotul doctorului Şuţu a explicat şi motivele (lesne de înţeles) pentru care versiunea oficială n-a consemnat evenimentele aşa cum s-au petrecut. Mai ştim că Maiorescu a fost încunoştiinţat că poetul a murit ca urmare a unei embolii“. (p.361). Nu ştim cine este acest nepot, nici poetul în viaţă la 1972 (aceşti martori ai tăcerii au făcut, şi ei, ca versiunea Cosmănescu a morţii poetului să rămână „de domeniul fanteziei“) - dar cuvântul „embolie“ există în dicţionar şi are acelaşi sens azi, ca şi pe vremea când îl consemna Maiorescu: „astuparea unui vas sanguin cu un cheag de sânge“ (DEX,1964); „boală pricinuită de un cheag de sânge sau de un corp străin care astupă un vas de sânge“ (Cartea Românrească, 1931) - în greaca lui Homer sensul fiind mai clar, embole, embolon, de la emballo, „a arunca, a lovi în sau pe“ - ceea ce nu are legătură cu încetarea bruscă a bătăilor inimii, cum se explică „oficial“ moartea lui Eminescu.

Peste numai o pagină, doctorul Nica formulează această concluzie posibilă: „Poate nu e exclusă eventualitatea unei a doua agresiuni din partea unui nebun, în afara celei descrise (cu piatra scăpată din praştie, din luna mai), care să fi cauzat - aşa cum am văzut - moartea violentă a poetului despre care Hanrietta era sigură, informând-o pe Cornelia Emilian“. Fireşte, nu poate fi vorba decât de acelaşi nebun: mai întâi a ţintit de la distanţă cu praştia, apoi a lovit din imediată apropiere. Crimă cu premeditare într-un spital de alienaţi mintal unde este foarte problematic dacă Eminescu avea ce să caute. Aceste concordanţe cu mărturia lui Dumitru Cosmănescu ne vor interesa în demersurile noastre următoare. Amintim că, după 1944, singur Virgil Ierunca susţine, în Franţa, că Eminescu a murit asasinat. România trecea prin alt infern, cel comunist, în care mica chestiune Eminescu devenise o oază forţată de linişte aproape paradisiacă.

II. Epopeea erizipelului

Textul care a făcut epocă în biografiile lui Eminescu este acesta, pe care-l publicăm mai jos, semnat de doctorul V. Vineş şi apărut în revista „România medicală“ din 1 iunie 1931, p. 162-163. Atragem atenţia cititorului că este o piesă foarte rezistentă - dar nu la „dosarul morţii lui Eminescu“, ci la acela al cauzelor organice mai adânci ale bolii sale. Vom regăsi, în spatele acestor notaţii, imaginea unui Eminescu vagabond, artist famelic mâncând din gunoaie, cu incontinenţă urinară şi de altă natură, cules de pe străzi de către „prieteni“ şi adus la „Institutul Caritatea“, unde i s-a dat de mâncare, i s-a dat chiar vin după poftă şi i s-au administrat injecţii cu mercur în speranţa calmării... sifilisului, de care toată lumea medicală părea convinsă că este atins, dar care, în final, se va dovedi inexistent în trupul poetului. G. Bogdan-Duică, unul dintre cei mai avizaţi eminescologi ai momentului, spunea că a insista atât de mult asupra mizeriilor vieţii poetului „este ca şi cum ai scormoni în excrementele unui sfânt“. Poate că acest text n-ar trebui reprodus în întregime, dar faptul că nu s-a republicat nicăieri până acum, decât citate luându-se din el, ne îndeamnă să ne călcăm pe inimă şi să-l încredinţăm publicului mai larg, cu speranţa declarată că-l vor rediscuta şi medicii specialişti.

În privinţa nepotrivirilor de ordin general, reieşind din sofistica argumentării, ne propunem să spunem, şi noi, câteva cuvinte. Nu putea, de pildă, medicul curant al poetului să afirme că pacientul său rescria poezii mai vechi, atâta vreme cât nu-i cunoştea opera publicată, nici că scrie „articole de jurnal“ în spitalul de nebuni etc. Cine nu citează nu citeşte. Expresia „încetul cu încetul“, prin care medicul sugerează evoluţia bolii, este nepotrivită pentru un spaţiu temporar de numai două luni şi jumătate. Rezultă că starea poetului era bună sau foarte bună la internare, în martie, şi s-a degradat galopant în spital, până la 15 iunie, când a decedat - dar, urmăriţi textul, vă rog, pur şi simplu din senin, el aşezându-se pe pat şi încetând dintr-odată să-i mai bată inima. Interesant este că doctorul Vineş păstrează ora la care se referise şi D. Cosmăneanu în amintirile sale: 15 după-amiază. Vom vedea că este şi o altă variantă, a morţii nocturne, apărută în mod inexplicabil, de vreme ce dr. Vineş declară că transcrie fişe medicale sincrone bolii. Fişele doctorului sunt, însă, parţiale (presa vremii le va numi nici mai mult nici mai puţin decât „anamneză“, ceea ce e mult prea pretenţios) - iar el le completează, pe de o parte, cu ceea ce numeşte mărturiile prietenilor lui Eminescu - şi, pe de alta, cu ceea ce se deduce a fi amintirile lui actuale, din 1931. Chiar parţiale, aceste fişe nu au fost predate într-un loc public, cum vom vedea că va proceda George Potra în 1934 cu alte înscrisuri similare.

Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu, de Dr. V. Vineş „Cu câteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea, adică cu puţin înainte de a-l cunoaşte eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene. În acest timp, dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale : intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească ; cerea bani de la toţi pe cari îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. dr. Al. Sutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ. Eminescu mai fusese internat în Institutul Caritatea în 1883.

La intrare Eminescu era gânditor, vorbea puţin, răspunzând numai la întrebări; cerea mâncare spunând că „n-a mâncat de mult“. Nu era de loc impresionat de aducerea lui la Institut căci nu întreba nici cel puţin pentru ce a fost adus. Întrebat, ne-a răspuns că cunoaşte localul de când a fost adus de data anterioară, cunoaşte chiar persoane care erau atunci în Institut. Mânca cu mare poftă alimentele care i se aduceau, cerea vin cât de mult. Nu putea sta locului, umbla de acolo până acolo prin cameră, scria, repeta fragmente din poeziile sale anterioare dându-le ca inedite.

Simptome fizice

Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituţie forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte. Mai târziu, apare o uşoară incoordinare a membrelor superioare şi tremurături ale degetelor, ale buzelor şi limbii. Deşi avea un mers şovăitor (uşoară ataxie), Eminescu nu şedea de loc ci umbla toată ziua adunând tot felul de lucruri de pe jos (colecţionism) , fără cea mai mică oboseală.

Tulburări de sensibilitate

Sensibilitatea tactilă şi termică diminuate. Frigul nu îl impresiona căci ieşea afară dezbrăcat chiar atunci când temperatura era foarte scăzută. Sensibilitatea mucoaselor diminuată. Vedere normală. Reflexul pupilelor la lumină şi acomodaţie diminuat. Reflexele rotuliene de asemenea diminuate. Prezenta tulburări ale funcţiunilor organice, mânca tot felul de lucruri găsite pe jos, chiar lucruri murdare. Avea de asemenea tulburări sfincteriene sub formă de incontinenţă de urină şi de materii fecale. Din partea sistemului circulator, cordul prezenta o endocardită veche (diagnostic pus şi de profesor N. Tomescu), puls plin regulat. Figura adesea congestionată. În această perioadă, în care l-am cunoscut şi urmărit eu, Eminescu slăbea din zi în zi mai mult, deşi avea un apetit vorace. Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat întru nimic mersul bolii.

Simptome psihice

La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta tulburări psihice importante. Citea jurnale şi cărţi, scria chiar articole de jurnal şi putea oarecum să-şi dea seama de tot ce citea şi scria. Dar, încetul cu încetul, facultăţile intelectuale s-au slăbit (prezentând simptome de demenţă destul de accentuate), aşa că, în această perioadă, când citea sau scria, repeta acelaşi lucru de 5-6 ori, fără să-şi dea seama de ce a citit sau scris. Atenţia era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reţine fapte petrecute recent însă, ceea ce era de remarcat era memoria numelor proprii: chiar pentru persoanele nou cunoscute cărora peste câteva zile le spunea numele exact. De asemenea îşi amintea de lucrurile petrecute în viaţa sa până în momentul îmbolnăvirii.

Delirul

Când a intrat în Institut nu manifesta niciun fel de delir; vorbea însă foarte puţin, era preocupat, părea că plănuieşte ceva pe care încă nu voieşte să-l comunice altora. Cu încetul a început să spună celor din jurul său ideile care-i treceau prin cap, că are să câştige bani mulţi, milioane, scriind articole de ziare sau publicând poezii. Însă, dacă îl lua cineva de scurt, părea că se convinge puţin că nu poate câştiga atât de mulţi bani pe această cale dar uita foarte curând şi începea din nou acelaşi delir. Delirul progresa din ce în ce; Eminescu aduna tot felul de pietre, bucăţi de lemn, hârtii etc., în sfârşit orice găsea era pentru dânsul lucru de mare preţ. Din pietre spunea că va scoate diamante, frunzele de arbori erau bani şi scria pe ele preţul cu care voia să le vândă, preţ era numai de milioane şi miliarde. Scria continuu pe zidurile şi ulucile Institutului bucăţi din poeziile sale, numere, reprezentând milioane şi miliarde, pe care le socotea continuu. Plănuia să cumpere moşii sau chiar lumea întreagă. Afirma că institutul este al său. I se păr

Cauza adevărată a morţii

Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, aproape de sutura interparietală, producând o rană care interesa numai pielea regiunii parietale drepte, fără să atace periostul. Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii,erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului. Bine îngrijit, erizipelul a început să dea înapoi şi apoi a dispărut complet. Eminescu se simţea însă foarte slăbit. I s-au dat tonice, care l-au mai înviorat. Părea chiar mai bine sub raportul somato-psihic în urma acestei piretoterapii accidentale, care fusese erizipelul. În ziua de joi 15 iunie 1889, zi în care se simţea de altfel destul de bine, Eminescu se aşeză pe pat şi, peste câteva minute, cade într-o sincopă şi moare imediat. Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorată traumatismului cranian petrecut cu 25 zile mai înainte şi care se vindecase complet, ci este consecinţa unei endocardite mai vechi...“. (Notă: Textul a apărut în România medicală, IX 81931), nr. 11, 1 iunie, p. 162-163).

În bâlbâiala din jurul morţii lui Eminescu (nici data nu este atestată precis, Călinescu însuşi oscilând între 15 şi 16 iunie, pentru că merge după alte surse), n-ai cum să faci limpeziş decât cu toate informaţiile pe masă şi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, şi ipotezele care se confirmă, pentru că se confirmă - dar şi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.

Mişcată rămâne şi această pietricică în tradiţia biografică eminesciană. La dr. Vineş: „... un bolnav, nu din cei furioşi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap“; mai târziu, la G.Potra, care pretinde că publică chiar amintirile doctorului N.C. Tomescu (dar, de fapt, are în faţă un text nesemnat): „L-a lovit un bolnav care se juca cu o mică piatră legată de o sfoară şi pe care o învârtea, probabil, pe deasupra capului său, iar când Eminescu a trecut pe lângă el a fost izbit în partea stângă a capului“ („Mihai Eminescu, Cauzele morţii sale“, 1934, p.11) - deci bolnavul nu are nici un fel de importanţă, Eminescu a intrat în cercul pietricelei sale... cum s-ar arunca cineva într-un cuţit.

La G. Călinescu: „Petre Poenaru (...) jucându-se ca din întâmplare cu praştia, îl izbi în frunte cu o pietricică“ (Ed.I, p. 453, text identic în toate ediţiile); se pune praştia în locul sforii şi se spune că lovitura a fost în frunte, nu în cap. Tot el, interpretând pe marginea descrierii trupului neînsufleţit aşezat pe catafalc a doua sau a treia zi (depinde cum datăm ziua morţii lui Eminescu): „Un bandaj negru în jurul capului, ce acoperea linia secţionării craniului, fu probabil pentru unii dovada grozavă că Eminescu murise ucis, aşa cum Hanrieta însăşi, ţintuită departe, crezu.“ (Idem, ibidem; la fel, text neschimbat). Se bazează pe amintirile de peste 10 ani ale lui S. Secula, publicate în Familia, numărul comemorativ Eminescu din iunie 1899: „...Capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învălite într-un bandaj negru, în urma secţionării ce i s-a făcut pentru a i se scoate şi cântări creierul“. Din motive stilistice, bandajul cel larg devine un fel de bandă neagră ce acoperă linia secţionării.

Tot Familia lui Iosif Vulcan scrisese, însă, la moartea poetului, într-un lung reportaj de la faţa locului: „...în biserică, pe catafalc, faţa mortului oferea o privelişte înspăimântătoare, în urma mutilării ce i s-a adus prin autopsie...“. Nu poate fi altul motivul pentru care s-a procedat la luarea unei măşti mortuare după chipul poetului înainte de bandajare.

Este, însă, puţin probabil că autopsia s-a făcut, cum crede tânărul S. Secula, prin secţionarea calotei craniene: medicii de astăzi ne spun că se procedează mult mai simplu, creierul omului pentru aceste scopuri ştiinţifice scoţându-se pe la ceafă, pe urdinişul creierului mic. Nu folosim limbajul de specialitate pentru că am deveni ridiculi: n-avem nici cea mai mică idee despre asemenea chestiuni anatomice. Dacă, însă, medicii de astăzi au dreptate - atunci rezultă că acest bandaj gros ce învelea capul şi fruntea lui Eminescu era menit, mai degrabă, să acopere semnul celei de-a două lovituri a lui Petrea Poenaru.

Revenind la Dr. Vineş, ciudat ni se pare că el păstrează, în această „anamneză“, momentul cu totul nesemnificativ al pietricelei care a creat un mic erizipel ce s-a vindecat apoi repede. Dacă, să spunem, pacientul şiar fi pierdut vreun dinte în spital - şi acest incident ar fi fost raportat posterităţii? Procedeul ca atare ţine ori de sofistica discursului (nu este scoasă din amintirea colectivă piatra despre care vorbeşte tradiţia - dar se reduce la dimensiuni minuscule) - ori de amestecul amintirilor în mintea doctorului Vineş: la peste 40 de ani de la evenimentul fatal el vrea să scoată din discuţie o lovitură, cea care a cauzat moartea, dar se raportează tot la o lovitură - măruntă, e drept, însă dată de aceeaşi persoană.

Procedând ca G. Călinescu - cel care preia informaţiile de peste tot şi le pune în ordine cronologică - rezultă mai întâi pietricica din sfoară sau praştie - iar apoi cărămida sau bârna aceluiaşi pacient. Dar, desigur, textul dr. V. Vineş fiind de faţă, oricine îl citeşte cu atenţie şi în context poate să înţeleagă buna intenţie a medicului - dar inadecvarea sa la subiect.

Aceste două pagini de revistă sunt... singura operă a doctorului V. Vineş, homo unius momenti cum se spune pe latineşte („om al unui singur moment“). Se prea poate ca prin revistele de specialitate ale vremii el să mai aibă şi alte articole ori studii, dar bibliotecile nu-l reţin cu niciun titlu de carte. Un ne-cărturar, aşadar, dă hrană presei, adică ziarelor - iar acestea realimentează... tocmai cărţile despre viaţa lui Eminescu... iată, cu lucruri luate de pe jos.

Concordanţele şi neconcordanţele „raportului Vineş „ se pot comenta. Vom insista asupra câtorva neconcordanţe. Mai întâi, este interesant de văzut cum a fost internat poetul. Dr. Vineş spune că „toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea.“ Raportul anonim, atribuit de G. Potra doctorului Tomescu, spune altceva: „La 3 februarie Eminescu fu adus prin ordinul poiliţiei capitalei la Institutul Caritatea, unde fu supus supravegherii şi tratamentului medical...“. Este implicată poliţia, dar se vorbeşte tot de Institutul Caritatea al lui Al. Şuţu. Vom vedea că poliţia l-a dus pe Eminescu la Mărcuţa, Ospiciul care ţinea de Primăria Capitalei - şi de aici poetul va fi recuperat - probabil de prieteni. Confuzia aceasta este menită, parcă, să simplifice, să netezească forţat un drum al adevărului - care este extrem de complicat.

Până a vedea, însă, acest raport anonim, să încercăm a stabili şi data internării. Doctotul Vineş vorbeşte vag de perioada martie-iunie, acest raport anonim notează data fermă 3 februarie - dar mai există un „Raport medicolegal“, semnat de doctorii Şuţu şi Petrescu şi datat 23 martie 1889 al cărui început este acesta: „Subsemnaţii doctori în medicină, invitaţi de domnul prim-procuror Trib. Ilfov, prin adresa nr. 5717, a examina starea facultăţilor mintale lui Mihail Eminescu, întrunindune astăzi 23 martie la Institutul Caritatea, unde se află de aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare...“. Actul acreditează ideea că poetul se afla în Institut din jurul datei de 23 ianuarie - adus de prieteni sau cu poliţia, nu se ştie precis - şi aştepta să fie investigat. Abia la 23 martie i se întocmeşte un raport, dar fusese sub tratament şi supraveghere câteva săptămâni bune. Unde anume?

[gabriell]

Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu

Chestiunea pare mai degrabă juridică decât medicală, de vreme ce prim-procurorul cunoaşte cazul şi-l monitorizează. Data de 23 ianuarie este mai apropiată de cea din raportul anonim (3 februarie) - dar este, în acelaşi timp, destul de apropiată de ultima ieşire publică a lui Eminescu, articolul publicat de el în „România liberă“ din 13 ianuarie 1889 prin care a deranjat mult şubreda coaliţie politică a momentului. Am publicat acest articol al său în cartea „A doua viaţă a lui Eminescu“ (1994). Redăm, aici, numai ecourile articolului, după o notă a lui G. Panu publicată în ziarul „Lupta“, 15 ianuarie 1889, pagina întâi: „Şedinţă mai nostimă, nec plus ultra al partidului conservator a fost de data aceasta atins. Să povestim.

Şedinţa încă nu este deschisă, când d. Vernescu intră furios cu un exemplar din „România liberă“ în care este înjurat. “Îmi dau demisia ! îmi dau demisia!“ - strigă către amicii săi care înzadar cearcă a-l linişti. Miniştrii junimişti îl înconjoară şi-l roagă să nu demisioneze, că se va face rectificare, îi şi arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu... D. Vernescu se linişteşte, ba încă se prea linişteşte, şi aceasta foarte repede... O furtună în un cap de avocat... şedinţa se deschide...“ Evenimentul este consemnat de mai multe ziare, iar „Naţiunea“ dă informaţii mai ample: „În urma articolului apărut ieri în „România liberă“, în care dl Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineaţă. Însă, în urma asigurărilor dlui Carp, cum că va dezavua - ceea ce a şi făcut în numărul de azi al oficioasei - pe Eminescu, autorul articolului în chestiune, dl Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa.

“ Alt ziar, „Telegraful“, adaugă:„ dnii Carp şi Theodor Rosetti, faţă cu dl. Laurian, i-au declarat că articolul priveşte pe d. Eminescu...“ Ziarul „România liberă“, oficiosul noii coaliţii guvernamentale, al cărei director este D. A. Laurian, prieten cu poetul (va rosti un discurs emoţionant la catafalcul său) dă o scurtă dezminţire a doua zi. Sursele sunt concordante, evenimentul din 13 ianuarie 1889 a fost bine marcat de presă. În fărâmiţările politicii ale momentului nu se mai insistă asupra acestei prime tentative de dezbinare a coaliţiei guvermanentale (guvernul junimist condus de Th. Rosetti va pica la 30 martie 1889, ca dovadă a slabei coeziuni politice, şi va veni la putere un nou guvern, conservator, condus de bătrânul Lascăr Catargiu).

Prietenii apropiaţi ai poetului reţin, însă, amănuntul - şi prin 1909 un fost redactor al „României libere“, Mihail Brăneanu, îi va povesti lui Ioan Scurtu că în ultimul său an de presă Eminescu a reuşit şi performanţa de a răsturna un guvern cu un articol de ziar. Mărturia, care ţine mai mult de senzaţional, a rămas în arhiva lui Ioan Scurtu şi s-a publicat abia prin anii 80 ai secolului trecut (şi nu i s-a dat importanţă până la descoperirea, de către noi, a referinţelor de presă de mai sus). Chiar de o răsturnare de guvern nu este cazul să vorbim, dar incidentul parlamentar este semnificativ.

Exact după această dată de 13-14 ianuarie 1889 nu se mai ştie nimic despre Eminescu. Vedeţi cum zice doctorul Vineş: „Cu câteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea, adică cu puţin înainte de a-l cunoaşte eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească; cerea bani de la toţi pe cari îi întâlnea.

Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. Dr. Al. Sutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ. Eminescu mai fusese internat în Institutul Caritatea în 1883.“ Printre „tulburările morale“ reţinute de medic de la prietenii săi sunt enumerate consumaţiile fără plată prin cârciumi - nu şi aceste gesturi eminamente politice. Se mai aduc, de către unii biografi, şi alte amintiri despre aceste ultime luni libere ale poetului, şi foarte des se citează Teleor, cu toate că însemnarea sa este încurcată şi se referă la alt an.

Eminescu a fost adus la un spital de boli nervoase într-una dintre zilele din intervalul 14 ianuarie - 3 februarie 1889 -, dar se înţelege limpede că la mijloc este mâna poliţiei, iar poetul este implicat într-un caz de tulburare a ordinii politice, nu publice. Doctorul Vineş poate chiar nu ştie aceste amănunte - sau le lasă deoparte ca nesemnificative pentru cazul medical ca atare.

Noi revenim cu informaţii din ziarele „Românul“, „Epoca“ şi „România liberă“ de la începutul lui februarie 1889, care atestă că poetul a fost internat la Ospiciul Mărcuţa, unde a stat până ce direcţiunea Ospiciului a declarat că nu-l mai poate ţine, pentru că n-are cine-i plăti spitalizarea. Aici a fost adus cu poliţia, probabil imediat după insurgenţa parlamentară din 13 ianuarie, şi abia apoi a fost transferat la Doctorul Şuţu, într-o clinică particulară. De altfel, doctorul Al. Şuţu era şi un organizator al Ospiciului Mărcuţa (va fi director aici prin 1899). Confuzia aceasta între Mărcuţa de la Pantelimon şi Institutul Caritatea de lângă Foişorul de Foc persistă la biografii lui Eminescu - şi chiar la contemporani. Într-o scrisoare din 10 aprilie către un cunoscut din Iaşi, chiar Veronica Micle afirmă: „Regret că nu vă pot da alte detalii despre starea lui Eminescu decât care le găsesc şi eu prin jurnale, şi aceasta din cauză că nu ştiu unde se află internat, la Mărcuţa sau la Şuţu“.

Ştirile apar astfel:

- 5/17 februarie 1889, „Epoca“: despre internarea poetului grav bolnav „la spitalul doctorului Şuţu“ (ştire preluată în mai toate ziarele); concordă cu Raportul anonim care vorbeşte de 3 februarie 1889 (5 februarie este data presei care, fiind antedatată în acele timpuri, dă ştirea ca atare în ziua fizică de calendar 4 februarie - cu data de 5);

- 10/22 februarie 1889, „Românul“: despre îmbunătăţirea stării de sănătate a poetului - „internat la Ospiciul Mărcuţa“ (la fel, ştire preluată amplu);

- 2/14 aprilie 1889, „Epoca“: despre înrăutăţirea stării de sănătate a poetului - „aflat la spitalul doctorului Al. Şuţu“;

- 8/20 aprilie 1889, Epoca: Ospiciul Mărcuţa a anunţat că nu-l mai poate ţine pe poet internat, întreţinerea nefiindu-i plătită. Li s-a cerut doctorilor Şuţu, Nikita şi Alexiu un raport asupra stării sănătăţii poetului pentru a se institui curatela. Ştirea este preluată numai de câteva ziare, între care şi „Curierul român“ din Botoşani, care comentează mai amplu: „Direcţiunea Ospiciului Mărcuţa, din Bucureşti, ne spune «Epoca», a făcut cunoscut zilele acestea Parchetului din capitală că nu mai poate ţine-n căutare pe nenorocitul nostru poet Eminescu, pentru motivul că ospiciul nu poate hrăni decât pe bolnavii a căror întreţinere e plătită de primăria capitalei. Primul procuror, faţă cu această invitaţiune puţin umanitară a direcţiunii de alienaţi, a cerut de la o comisiune medicală un raport asupra stării poetului Eminescu. Acest raport fiind depus, dintr-însul se constată că boala crudă care a lovit pe ilustrul cugetător se agravează din zi în zi. În urma acesteia, primul procuror a cerut de la primul preşedinte al tribunalului Ilfov să instituie o curatelă asupra averii bolnavului, adică asupra modestei pensii de 250 lei, pe care i-a acordat-o nu de mult Camera. Pe de altă parte, e vorba de a se readuce nenorocitul bolnav la Botoşani, unde se făcuse deja o dată bine, subt cura veteranului şi-nvăţatului nostru medic dl dr. Isaac. În acest scop, sora poetului va pleca zilele acestea la Bucureşti.“ (Informaţia din urmă este confirmată de corespondenţa Hanrietei). - 6/18 mai 1889, „România liberă“. V.S. semnează reportajul „O vizită la Ospiciul Mărcuţa“: auzind că acest ospiciu a adresat Primăriei o plângere fiindcă nimeni nu plătise întreţinerea poetului, face o vizită acolo - dar constată că Eminescu fusese internat în spitalul doctorului Al. Şuţu, nu aici.

Este limpede vorba de două instituţii, dar doctorul Şuţu trece prin amândouă, înlesnind confuzia. El are un spital particular - şi scenariul mai mult decât sigur este că l-a extras, aici, din stabilimentul de stat unde fusese dus Eminescu de către poliţie. Ca variantă administrativă plauzibilă putem avansa ideea că fizic poetul era sub supravegherea doctorului Şuţu - care-l putea ţine fie la Mărcuţa, fie în institutul său. În acest sens, consiliul medical din 23 martie 1889 poate afirma că poetul se află „de aproape două luni“ în Institutul Caritatea: adică în custodie.

Doctorul V. Vineş, însă, la 1931, pare a nu şti nici momentul morţii poetului. Păstrează în mod obstinat, s-ar putea zice, ziua de 15 iunie, pentru a nu-l contrazice pe D. Cosmănescu. Surse de presă sincrone vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, poetul fiind agitat, sculând medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte şi expiind apoi în somn: „Ieri, vineri (16/28 iunie) diminea- ţa, el ceru să i se dea un pahar cu lapte şi ceru să i se trimeată dr. Şuţu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l că cum se simte, Eminescu răspunde că are dureri în tot corpul, cari îi căşunează mult rău. Din nenorocire... aceste momente lucide n-au ţinut mult, căci după o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou să... aiureze. Drul Şuţu căută să-l liniştească şi poetul se duse să se culce. Nu trecu nicio oră, când drul Şuţu intră din nou la el, de astă dată îl găsi întins, fără nici o suflare“. („Familia“, după Românul). Astăzi se ia de bună data din Certificatul de deces: „cinci spre zece corente ora trei ante meridiane“ - dar în ce condiţii a fost eliberat acesta, la 17 iunie (pentru necesităţi birocratice la cimitir), cu greşeli peste greşeli ( poetul ar fi avut 43 de ani, tatăl său s-ar fi chemat Mihail etc.), ca martori semnând prin punerea degetului doi sluijitori analfabeţi ai Institutului Caritatea... mai bine să nu mai vorbim! Data de 16 iunie este inconvenabilă pentru că indică o grabă cu totul suspectă în privinţa ducerii la groapă: se ştie ferm că înmormântarea la Cimitirul Bellu a avut loc în ziua de 17 iunie 1889, deci ar rezulta că nici n-a fost expus cele trei zile tradiţionale, cum este obiceiul. De altfel, ziua morţii lui Eminescu n-a putut fi mişcată din mentalul colectiv, se comemorează şi astăzi la 15 iunie peste an. Trebuie să ştim că în acest 15 iunie se combină tradiţia Cosmănescu (asasinarea lui Eminescu) - şi tradiţia Şuţu-“Familia“- celelalte ziare (moartea naturală).

Amintirea-raport a doctorului Vineş nu se potriveşte mai deloc cu acest verdict medical; acolo unde şi V.Vineş sesizează manifestări maladive similare, el arată cert că au apărut „mai târziu“, „cu încetul“, etc. - în niciun caz de la internare, nici în luna martie când l-a consultat. În presa timpului s-a scris astfel după raportul din 23 martie 1889: „...doctorii au semnat, în stabilimentul d. Şuţu, actul prin care se constată din nou incurabila lui nebunie...“ (Familia, după Epoca, Românul etc.). Termenii sunt de resortul medicinii legale - „o constatare“.

Raportul răspundea unei cereri a primului-procuror şi făcea parte dintr-o suită de acte necesare instituirii curatelei pentru a se ridica pensia de 250 lei lunar; nu credem că este ceea ce s-ar putea numi un „text-manechin“, dar se prea poate să fie şi multă convenţionalitate în termenii lui. Se poate discuta şi acest „...constată din nou“, care pentru bucureşteni înseamnă mai mult „a doua oară“, cu trimitere la 28 iunie 1883 când s-a decretat prima oară în mod oficial boala lui Eminescu.Ar fi un bis in idem, o recidivă în relaţie cu domeniul public. Termenii raportului Şuţu-Petrescu sunt foarte asemănători cu cei din raportul Iuliano-Bogdan din 1886 când, fiind chemaţi de către poliţia Iaşului, şi aceştia au lăsat scris: „ Subsemnaţii doctori în medicină de la Facultatea din Paris etc., în urma requiziţiunei d-lui Prim-Procuror, din 5 noiembrie 1886, de a consulta starea mintală a lui Mihail Eminescu, mergând la arestul preventiv al despărţirei 1, unde se află pacientul, din interogatoriul şi conversaţia avută cu Eminescu am putut constata că el sufere de o alienaţie mintală cu accente acute produse probabil de gome sifilitice la creier şi exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasă atât pentru societate cât şi pentru el însuşi şi este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială spre cercetare şi observare pe un timp limitat, după socotinţa medicului curant. Dr. Iuliano, Dr. Bogdan, Iassy, Noemvrie 6“ . În urma acestui consult medical poetul a fost trimis la Mânăstirea Neamţ cu jandarm după el, unde a fost depus pe 8 noiembrie 1886.

Din faza bucureşteană a bolii lui Eminescu avem, iată, două relatări şi rămâne acest semn de întrebare: de ce doctorul Vineş redă pentru perioada târzie a bolii simptomuri pe care doctorii Şuţu şi Petrescu le plasează la început? Fiind un raport oficial, diagnosticul din 23 martie (şi întregul dosar, de altfel) putea fi consultat în arhive, şi probabil doctorul Vineş l-a cunoscut chiar atunci, pe loc, fiind angajat al spitalului. Nu avem răspuns ferm la asemenea întrebări, desigur.

Cel de-al doilea text cu care se aseamănă raportul-amintire al lui V.Vineş este cel al interogatoriului amintit, care face parte din acelaşi dosar al instituirii curatelei. Judecătorul Ghiţă Brusan întreabă: „- Cum te chiamă?“ - iar pacientul Mihail Eminescu răspunde: „- Sunt Matei Basarab; am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare...“ .Poetul răspunde cu achiziţiile bolii sale descrise de doctorul Vineş.

Vom urmări ceva mai jos poziţia lui George Potra, a lui G. Călinescu - şi, desigur, a „Universului“. Până acum consemnăm că ceea ce este evident, anume că nebunul Petrea Poenaru mai întâi „s-a jucat“ cu o piatră iar apoi a atacat cu o cărămidă - nu discută nimeni. Se instituie vălul unei tăceri groase şi asupra acestui Poenaru - şi asupra lui Cosmănescu, cel care-l readuce în discuţie - iar biata Henrietta este considerată din ce în ce mai insistent ...sora bolnavă a fratelui ei, şi mai bolnav. Totuşi, impresiile de atunci, de la momentul înmormântării cuiva, persistă şi sunt cele mai importante. N-avea cum să inventeze ea, biata Henrietta, numele lui Petrea Poenaru - ea a aflat aceste lucruri imediat după moartea fratelui ei. Aceste lucruri au ieşit la iveală în împrejurările înmormântării, în mijlocul acelei impresionante adunări de doliu care a înconjurat sicriul poetului. Ele se păstrează în memoria colectivă până la 1926, când sunt reconfirmate de frizerul Cosmănescu - vor mai persista o vreme - dar după biografiile ştiinţifice ale lui G.Călinescu, Petru Rezuş, D.Murăraşu, George Munteanu - iată numai patru dintre sitele dese şi foarte dese care au cernut informaţia, lăsând să treacă doar ce e foarte, foarte subţire - se pierd definitiv ori rămân simple curiozităţi.

III. Concordanţe Cosmănescu

Textul lui Dumitru Cosmănescu, despre uciderea cu o piatră a lui Eminescu în ziua de 15 iunie 1889, se publică în Universul, la 28 iunie 1926, şi provoacă reacţia doctorului Vineş care vine să restabilească adevărul ştiinţific, după cum pretinde, într-o revistă de specialitate, România medicală, peste 5 ani, la 1 iunie 1931. Peste încă 3 ani, în 1934, Gheorghe Potra va publica o a doua „expertiză ştiinţifică“ , de data aceasta într-o broşură - care va fi întâmpinată cu mari rezerve de către G. Călinescu. Vom ajunge, în documentarul nostru, şi la anul 1934 - dar acum este momentul, credem, să revenim la amintirile lui D.Cosmănescu, întrucât doctorul Vineş le discută numai parţial luând din ele ce-i convine şi ce spune că se potriveşte cu fişele sale medicale.

D.Cosmănescu pare vulnerabil acolo unde afirmă că poetul l-a luat la o plimbare prin curtea institutului pentru a-l învăţa să cânte „Deşteaptă-te române“. De ce tocmai acest imn, cum să înţelegem exaltarea patriotică a poetului în acest context spitalicesc? Să fie un patriotism acuzat în contul lui Eminescu, în virtutea naţionalismului scos cu atâta insistenţă din opera sa ziaristică, mai ales după Primul Război Mondial?

O amintire mai veche, chiar din 1889, a unui alt apropiat al lui Eminescu, vine să ne atragă atenţia că lucrurile trebuie înţelese aşa cum sunt, că este foarte credibil ca poetul să fi cântat întradevă r imnul lui Mureşanu şi în stabilimentul din Str. Plantelor. Este vorba de textul lui Ilie Ighel, redactor la „Fântâna Blandusiei“ (revistă scoasă de prietenii poetului), care l-a vizitat în sanatoriu. Redăm mai întâi fragmentul care interesează, dar vom insista întrucâtva, pentru că este un moment foarte important privind modul cum se face, la noi, istorie literară, bibliografie, imagine: „ Internat în ospiciul din strada Plantelor, la început era blând, bun, avea momente lucide; scria cu ce apuca şi unde putea. Păreţii odăii erau mâzgăliţi cu mucuri de ţigări, de chibrituri, şi numele lui Byron, Schopenhauer, rupturi de versuri de ici de acolo îi acopereau. Scanda toată ziua. Dintr-o întâmplare fericită am pus mâna pe două file dintr-un notes, scrise de el în timpul când era în Ospiciu. Scrierea e ca de obicei liniştită, trăsăturile regulate. Le dau în vileag ca să se vază că Eminescu era poet chiar atunci când nu era Eminescu :

Toamna pomii înfloresc
şi se scutură toţi pomii de flori,
Iar inimile noastre
Le prinde fiori.
Veniţi în lumină
Copii drăgălaşi
şi faceţi cu mine-mpreună
Sălaş.
Valurile viforă
Com tutte le forme.

Pe cealaltă parte a acestei file e Deşteaptă-te Române.“ Ne interesează, deocamdată, că poetul avea scris imnul „Deşteaptă-te Române“ - în zilele când şi D. Cosmănescu declară că-l cânta prin curtea sanatoriului. Concordanţa este importantă - şi trebuie să facem legătura cu marile şantiere din manuscrise pe tema „Mureşanu“, „Andrei Mureşanu“ - dar şi cu alt moment din viaţa poetului, acela când a pus piciorul pe peronul gării din Viena, în toamna lui 1883, dus de Chibici- Râmneanu la sanatoriul doctorului Leidesdorfer. Văzându-se acolo, poetul a strigat din răsputeri :“ România liberată! România liberată!“ - şi se crede că a cântat „Deşteaptă-te Române“. Această „deşteptare“ este o temă a vieţii - dar şi a operei, astfel că nu pare de loc ciudat că poetul o trăieşte, ca temă, şi în sanatoriu.

Ilie Ighel mai citează, în aceleaşi amintiri, o strofă din poemul „Viaţa“ despre care spune iarăşi :“ Poezia fără titlu găsită în notesul său, după moarte-i“. Fusese publicată în „Fântâna Blanduziei“, 1 august 1889, după ce, în numărul din 23 iulie 1889, revista publicase, pe prima pagină, „Stelele-n cer“ cu această notă: „Din notesul, despre care am făcut menţiune în numărul trecut, am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc“. (numărul anterior al revistei lipseşte din colecţii; în numărul din 8-15 octombrie revista mai publică, de data aceasta în facsimil, ca să se vadă scrisul lui Eminescu, poezia „şi dacă...“). Reluându-le pe primele două în ediţia sa din 1890, V.G.Morţun întărea, de asemenea: „... două bucăţi publicate fără titlu şi culese dintr-un notes al lui Eminescu. Publicându-le aici am intitulat întâia poezie «Viaţa» iar pe a doua cu întâiul vers.“

Stelele ‘n cer
Stelele ‘n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
*
După un semn
Clătind catargele,
Tremură largile
Vase de lemn;
*
Nişte cetăţi
Veghind întinsele
şi necuprinsele
Singurătăţi.
*

Orice noroc
şi ‘ntindearipele
Gonit de clipele
Stării pe loc;
*

Până ce mor,
Pleacă-te, îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
*

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

CUM A FOST UCIS EMINESCU

In acelasi timp cu publicarea monumentalei lucrari imaginate de Constantin Noica si reluate de academicianul Eugen Simion si filosoful Constantin Barbu, Caietele Eminescu in editie anastatica, cercetatorii dedicati operei Romanului Absolut - dupa cum il numea Petre Tutea - au scos la lumina noi date privind viata si moartea poetului, jurnalistului si ganditorului national Mihai Eminescu.

Profesorul Nae Georgescu a reusit sa cuprinda intr-un nou volum rezultatele unei investigatii jurnalistice "instigate" de un grup de tineri ziaristi civici - "Boala si moartea lui Eminescu" incearca sa prezinte viata secreta a jurnalistului si ganditorului Mihai Eminescu si porneste de la ultimele ceasuri ale lui Eminescu povestite de un martor ocular ramas necunoscut pana acum. Documentul, din care reiese ca Eminescu a fost ucis in timp ce canta "Desteapta-te, Romane!", a fost descoperit de profesorul Georgescu in arhivele presei vremii si il prezentam integral mai jos. Cu o deosebita atentie pentru cel mai mic detaliu arhivistic si istoriografic, filosoful Constantin Barbu a lansat la Biblioteca Academiei, la momentul aniversar 15 ianuarie, primul volum, de peste 800 de pagini, al unei investigatii analitice complete realizate de Academia si Fundatiile Mihai Eminescu: "Codul Invers - Arhiva innebunirii si uciderii nihilistului Mihai Eminescu".

In Argumentul lucrarii, Constantin Barbu, despre care Noica scria ca este "exceptional de inzestrat pentru lucrari de eruditie si istorie literara", afirma ca marele corpus al Codului invers urmeaza sa se compuna din 7 volume. "Se vor publica memoriile regelui Carol I, fragmente din jurnalul sau, din Insemnarile zilnice ale lui Maiorescu si din ale altor contemporani ai crimei. Se vor publica insemnari in facsimil din Eminescu, graitoare despre sacrificarea sa. In fiecare volum vor fi acte secrete din arhivele unor servicii ale tarilor europene", scrie Barbu. Unul dintre acestea, gasit de istoricul George Damian in Arhivele Nationale - in care se arata cum era urmarit Eminescu de catre agentii austro-ungari pentru idealurile sale nationale - il publicam si noi astazi. Constantin Barbu, care a obtinut si un "plan de masuri" in ce-l priveste pe militantul societatii secrete "Carpatii" Mihai Eminescu, semnat de imparatul Franz Josef, considera ca "Aceasta < >, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel".


In acest context, care il releva pe Eminescu geopoliticianul si nationalistul implicat inclusiv conspirativ pentru proiectul Daciei Moderne - Romania Mare, nu este de mirare ca dusmanii lui Eminescu sunt si dusmanii Romaniei. (Victor RONCEA)


Neconvinsi de versiunea oficiala cu privire la "nebunia" lui Eminescu, cativacercetatori incearca sa reconstituie culisele politice ale momentului in care marelepoet a iesit din viata publica romaneasca, internat fortat intr-o clinica psihiatrica

Filosoful Constantin Barbu impreuna cu alti cercetatori de pe langa Fundatiile Mihai Eminescu si-au propus sa redea lumii, in sapte volume, extraordinara personalitate a jurnalistului, ganditorului si militantului pentru cauza nationala. Primul volum, de peste 800 de pagini, a fost lansat odata cu o noua editie a Caietelor Eminescu, la Academia Romana. "Codul invers - arhiva innebunirii si uciderii nihilistului Mihai Eminescu" isi propune sa contextualizeze momentul fatidic al internarii gazetarului Mihai Eminescu la nebuni, in 28 iunie 1883. Astazi e cunoscut in cercurile istoricilor faptul ca Eminescu era urmarit de agentii imperiilor rus si austro-ungar, atat pentru publicistica sa militanta, cat si pentru activitatea sa secreta din cadrul "Societatii Carpatii". Incepand cu 1878, cand Basarabia a fost transata in favoarea imperiului tarist, intransigenta lui Eminescu la adresa guvernarilor considerate tradatoare a atras furia potentatilor vremii. In acelasi timp, Eminescu si gruparea sa intreprindeau actiuni intense pentru recuperarea Transilvaniei si intregirea Romaniei.

Articolele sale, din care nu lipsea edificarea rolului european al unei "Dacii Mari" la Gurile Dunarii si Marea Neagra, ca si actiunile sale mai putin cunoscute publicului larg, l-au facut pe junimistul P.P. Carp - pe atunci trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei pe langa imperiul Austro-Ungar si negociator la un Tratat secret cu Viena si Berlinul -sa-i scrie lui Titu Maiorescu: "Si mai potoliti-l pe Eminescu!".

Un amanunt important: "Societatea Carpatii" fusese infiintata cu numai un an inainte de innebunirea lui Eminescu, la o data simbolica - 24 ianuarie. "Chestiunea retrocedarii Basarabiei cu incetul ajunge a fi o chestiune de existenta pentru poporul roman", scria Eminescu, explicand ca "a sosit timpul ca sa intarim atat in romani, cat si in popoarele mari ale apusului, credinta in trainicia poporului roman". Redam mai jos din lucrarea eminoscologului Constantin Barbu cateva extrase despre manevrele geopolitice care se derulau in Europa in preajma zilei de 28 iunie 1883. (Victor RONCEA)

Tratatul secret de la 30 octombrie 1883

Intelectualii rosii, Eminescu si Unirea


Victor RONCEA
-- "Rememorand asemenea evenimente - ca Mica si Marea Unire -, in minte ne vine versul lui Eminescu: . De aici se poate deschide o ampla discutie privind rolul intelectualilor romani la inceputul secolului al XXI-lea. Au ei un ideal national? Promoveaza ei interesele statului roman? Reprezinta astazi intelectualitatea romaneasca o valoare de care sa tina seama liderii politici ai Europei?" - se intreaba, intemeiat, istoricul Ioan Scurtu, intr-un comentariu aparut ieri, de ziua Unirii Principatelor.

Actualitatea poetului, jurnalistului, ganditorului national si militantului pentru Romania Mare Mihai Eminescu, este cu atat mai stringenta cu cat dezideratele romanesti, la ceas de aniversare a 90 de ani de la Marea Unire, sunt, in parte, aceleasi, ca si pe vremea cand gazetarul conservator actiona in cadrul "Societatii Carpatii". Infiintata, simbolic, la 24 ianuarie 1882, "Societatea Carpatii", prin activitatea secreta dusa alaturi de membrii ei, avea sa-i grabeasca moartea civila venita la 28 iunie 1883, dupa ce P.P. Carp ii ceruse lui Titu Maiorescu, de la Viena, sa-l "mai potoleasca" pe Eminescu.

Cei care incearca azi sa-l ucida - pentru a cata oara? - pe Eminescu, sunt, pe fata, atat dusmanii Romaniei de la Chisinau cat si cei infiltrati in sanul puterii de la Bucuresti: profitorii tuturor regimurilor. Chiar inainte de a se infiinta gruparea tinerilor intelectuali patrioti - care aveau un tel mai mare decat umflarea buzunarelor si promovarea propriei imposturi, ca cei de azi -, Eminescu agita cancelariile imperiilor Rus si Austro-Ungar, care nu ezitasera sa-l puna sub urmarire informativa.

Eminescu deranja pentru ca cerea o unitate a destinelor tuturor romanilor. Inca din 1870, de exemplu, un comitet care il avea secretar pe Eminescu facea un Apel de serbare la Putna, la Stefan, de ziua Sfintei Maria, pentru edificarea unui proiect national, al Unirii in cuget, simtiri si fiinta."In ziua de 15 august a.c. romanii in genere serbeaza ziua Santei Marie, vergina casta si totusi mama care din sanul ei a nascut pe reprezintantele libertatii, pe martirul omenimei lantuite: pe Crist", scria Eminescu in Apelul din care mai redam in continuare: "Fratilor, am proiectat a serba cu totii ziua acelei sante care-a conceput in sanul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegatiunea a legiut mai nobil, tot ce pune pe om alaturi cu omul: Libertatea!". "De sine insusi aceasta serbare religioasa e si nationala, caci locasul dumnezeiesc monestirea Putnei e fondata de erou si acolo zac oasele sale sante, apoi pentru ca o serbare a crestinului e prin escelinta o serbare romaneasca, caci trecutul nostru nu e decat infricosatul coif de arama al crestinatatii, al civilizatiunii. Hristos a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt aparatorul evangelului ei. Vom depune deci o urna de argint pe mormantul lui Stefan, pe mormantul crestinului pios, al romanului mare. Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie sa devina si purtatoarea unei idei. Idea unitatii morale a natiunei noastre (...) astfel incat pe viitor lucrarile noastre toate sa aiba una si aceeasi tinta, astfel ca unificarea directiunei noastre spirituale sa urzeasca de pe-acuma unitatea destinelor noastre".

Sa preluam asadar ideea lui Eminescu si sa facem un congres, la 90 de ani de la Marea Unire, la Putna - "un congres al inteligentelor din respect catra viitor"."In trecut ni s-a impus o soarta, in viitor sa ne-o facem noi".

***

Dusmanii lui Eminescu

George DAMIAN

-- Un roman sud-dunarean imi spunea cu tristete ca romanii din Romania sunt "mioritici si eminescieni" - insa, din pacate, romanii din sudul Dunarii au ramas doar "mioritici".



PROBLEMA DE STAT
Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877, este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in 1883. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat. Note informative secrete redactate de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena, raportau pas cu pas fiecare miscare a incomodului ziarist Mihai Eminescu, generator al unui curent politic ostil si neconvenabil intereselor Imperiale.

LICHIDAT BRUTAL

In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu, iar apoi este practic „lichidat” si inlaturat complet din presa. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Metoda va fi perfectionata sub comunism. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. „Tinta“ Eminescu inca preocupa diferite cancelarii ostile Romaniei si „grupuscule elitiste“ - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

EDITAT- MAI PUNE UN LINK SI NE SUPARAM INSTANT!

This post has been edited by Maàt: Dec 27 2008, 12:19 AM

Reason for edit: regulamentu` sefu! ~