Iulia a iesit de la cursuri si s-a hotarat sa faca o plimbare prin parc. Primavara era anotimpul ei preferat, iar azi era o zi mai frumoasa ca niciodata. A intrat pe alee, minunandu-se ca un copil de coroanele albe ale pomilor infloriti. S-a asezat pe o banca si si-a aprins o tigara. Singurul ei viciu pe care si-l accepta fara toane. Nici nu se gandise vreodata sa se lase. Parerea ei era ca totul in viata se intampla la timpul potrivit, asa ca, daca va fi sa se lase vreodata, totul va veni de la sine. Gandurile i-au fost tulburate de o gasca de rolleri, care au trecut pe langa ea in viteza, galagiosi. Nu le-a dat prea mare atentie. A inceput sa observe incantata niste vrabiute care se jucau intr-o balta de ploaie. Iubea pasarile cu duiosie. Avea si ea acasa o pereche de papagali pe care ii invatase sa spuna cateva cuvinte si cu care vorbea toata ziua. Anca radea de ea ca o sa ajunga o babuta decrepita care vorbeste cu pasarile prin parc. Si-a ridicat mirata privirea cand si-a dat seama ca nu mai era singura. Langa ea statea unul dintre rollerii galagiosi care trecusera pe langa ea. Statea chiar in dreptul soarelui, asa ca nu ii vedea decat ochelarii de soare si zambetul. “De unde cunosc eu zambetul asta?” – s-a intrebat ea simtind cum i se strange inima. “Buna Iulia! “Buna, Mihai!”. Nu il mai vazuse de doua saptamani din seara aceea in club, cand, in mod inexplicabil, simtise dintr-o data ca trebuie sa plece, altfel moare asfixiata. Se scuzase in graba si literalmente zburase pe usa clubului, speriase un taximetrist cand navalise pe usa masinii si ii spusese gafaind adresa. A doua zi ii venea sa intre in pamant de rusine pentru comportamentul ei. Anca o sunase ingrijorata, insa ii baiguise o scuza oarecare, ca a fost foarte obosita si vroise sa doarma. In fond ce ar fi putut sa ii spuna? Nici ea nu stia ce o apucase. Nu isi explica efectul pe care il avusese acel barbat asupra ei. Si, ca de fiecare data cand se intalnea cu inexplicabilul, a preferat sa nu isi puna prea multe intrebari. Era genul de om care despica firul in patru si daca s-ar fi gandit prea mult la asta, nu ar mai fi avut liniste. Mihai s-a asezat langa ea pe banca. “Ce mai faci?” “Bine,multumesc”. In timp ce purtau o conversatie politicoasa despre vreme, ce mai face Anca si alte maruntisuri, Iulia si-a amintit motivul plecarii ei vijelioase din club. L-a vazut pe degetul lui. “E insurat!” –a gandit, amar. “Si ce imi pasa mie daca e insurat? Nici nu il cunosc” – si-a luat ea seama. “Vrei sa bem o cafea? Este o terasa draguta in apropiere.” “Mi-ar face placere” – in momentul in care a deschis gura, a ramas uluita. “Ce dracu se intampla cu mine? Accept invitatia la cafea a unui barbat insurat?” Mergeau pe alee, tacuti. Iulia isi cauta cuvintele, incerca sa gaseasca un subiect de conversatie. Insa in mintea ei era un vid imens. “El de ce nu zice nimic?” L-a privit cu coada ochiului. Parea sa fie si el in alta lume. Nu putea sa isi dea seama, din cauza ochelarilor. A intors brusc capul spre ea, facand-o sa tresara. Abia a avut timp sa isi mute privirea. Putea sa jure insa ca l-a vazut zambind. Zambetul ala!! Au ajuns la terasa si s-au asezat la o masa retrasa, sub un cires inflorit. Pe masa cazusera cateva flori si Iulia a inceput sa se joace cu ele nervoasa, strivindu-le intre degete. “Ce ti-au facut?” a ras el. A rosit usor. Si-a pus mainile in poala, frangandu-si degetele pe sub masa. “Ce caut eu aici?” Au comandat doua cafele. Iulia a aprins o tigara. “Nu mi-as fi imaginat ca esti genul care fumezi” “Tu nu fumezi?” “Nu” Alta tacere. Si esti studenta la farmacie?” a intrebat-o el. “Da, sunt in ultimul an” “Si iti place?” “Nu ma omor, dar e bine.” Au inceput sa discute despre munca pe care oamenii o fac din necesitate, nu din placere. Iulia incepuse sa se relaxeze. “Anca mi-a spus ca pasiunea ta este pianul” a schimbat el subiectul brusc, scotandu-si ochelarii si fixand-o cu privirea. Iulia ramase cu gura cascata, privindu-l fix in ochi, hipnotizata. Isi amintea privirea aceea. Privirea care o rascolise in seara aceea. Acum insa putea sa vada ca avea ochi caprui. Era ceva in ochii lui care invia simturi adormite. O privire care ii spunea:”Te cunosc din alta viata!” “Iulia?” “Hmm?” “S-a intamplat ceva?” “Nu, scuza-ma ce spuneai?” El zambi usor din coltul gurii si a repetat intrebarea . “Da, inca de mica. Am vrut sa studiez pianul, insa parintii nu aveau posibilitatea sa imi plateasca cursurile. In plus, in oraselul in care am crescut eu nu exista nici macar un profesor de pian” Iulia i-a povestit cum isi desenase clapele pianului pe masa din bucatarie si cum in fiecare zi isi incerca degetele pe lemnul acela, visandu-se o mare pianista. Cum asculta concerte de pian la pick-up-ul parintilor. Ii placea Chopin mult de tot. El o asculta atent. Cafelele se racisera in fata lor de mult. Apoi el i-a povestit cum alesese pianul deoarece bunicul lui fusese profesor de pian. Aveau un pian acasa si inca de mic incepuse sa studieze acest intrument, sub indrumarea bunicului. Facuse Conservatorul si facea parte din Orchestra Filarmonicii. La clubul X canta o data pe saptamana. Patronul era un prieten din copilarie. Nici nu si-au dat seama cand s-a inserat. La un moment dat s-au aprins felinarele pe alei. S-au trezit ca dintr-un vis. S-au privit, usor uimiti de timpul care zburase fara sa isi dea seama. “Trebuie sa plec” a zis el. “Te conduc acasa?” “Nu multumesc, nu vreau sa te incurc. O sa iau metroul.” “Nu ma incurci” a zambit el. “Sa mergem” Au iesit din parc si s-au urcat in masina lui. Pe drum nu au mai vorbit aproape deloc. Iulia simtea iar nelinistea aceea in suflet. Il privea discret din cand in cand. Au ajuns in fata blocului ei. “Iti multumesc pentru cafea.” A zis ea. El a privit-o ciudat, intens, ca si cum ar fi vrut sa spuna ceva. S-a razgandit insa si nu a zis decat: “Cu placere. Mai vorbim. La revedere!”

Si-a indreptat privirea spre paharul cu suc din fata. Obrajii ii luasera foc. Nu intelegea ce se intampla cu ea si a pus totul pe seama fumului de tigara pe care il puteai taia cu cutitul. Inca ii simtea privirea arzandu-i pupilele, iar fosnetul din suflet ameninta sa acopere muzica de fundal din club. “Ei, cum ti se pare?” a intrebat-o Anca. “Foarte frumos” a ingaimat ea. “Stai ca vreau sa ti-l prezint pe Mihai. MIHAI!” a zbierat Anca, sa acopere galagia. “Vino putin!” Si-a ridicat privirea nedumerita, sa vada pe cine a strigat. Anca mai incercase si in trecut sa ii faca “lipeala” cu alti barbati, insa de fiecare data totul fusese un fiasco. Pentru ca toti barbatii pe care i prezenta Anca erau innebuniti dupa ea, iar prietena ei ii prezenta in ideea ca asa va scapa de ei. Anca era omul care seduce si fuge, nu rezista sa stea mai mult de o saptamana cu acelasi barbat. “Uuufff! Inca unul?” s-a gandit in sinea ei, cand l-a strigat pe acest Mihai. O umbra a acoperit masa si ridicandu-si privirea, resemnata, l-a vazut pe…EL..pianistul. “Mihai, ce mai faci? Ai cantat superb! Da-mi voie sa ti-o prezint pe prietena mea! Sa stii ca si ei ii place pianul” “Mihai. Imi pare bine”, a zis el, gutural, vocea lui rascolind iar simturi abia potolite. “Iulia” a murmurat ea, abia auzit. Ii simtea privirea in crestetul capului. Nu reusea sa isi dezlipeasca privirea de podea si simtea, ca daca ar fi facut-o, s-ar fi intamplat ceva ireparabil. “Stai cu noi la masa” a ciripit vesela Anca. “Si ce mai faci tu? Vad ca iti merge bine! Propriul recital in club X” Foarte tare!” “Multumesc, Anca!” a zambit el. Iulia i-a zimtit zambetul. Intr-un tarziu, a reusit sa isi dezlipeasca privirea de masa. Si l-a privit. El o fixa cu o privire usor amuzata, curioasa. S-a speriat si si-a coborat iar privirea. Nu a auzit nimic din discutia celor doi. Tot ce si-a amintit peste timp, a fost o stralucire aurie, pe fondul unei mese de lemn innegrit de la fumul de tigara…verigheta!

(VA URMA)

“Te iubesc!” Barbatul plangea cu lacrimi amare, prabusit pe un mormant proaspat sapat. Degetele sale sapau zadarnic in pamantul afanat cu miros de frunze rascolite si radacini putrezite. Lacrimile ii curgeau pe obrajii murdari de pamant si se uneau cu picaturile de ploaie de noiembrie. Te iubesc, te iubesc, ma auzi? Imi pare rau….TE IUBESC!!!!

***
Ea il iubise. Cu toata fiinta ei. Il iubise din prima clipa cand il vazuse in seara aceea blestemata de martie, cand iesise cu fetele in oras. Intrase in clubul imbacsit cu fum de tigara si inca din usa o vrajisera cateva acorduri de pian. Intodeauna ii placuse pianul, insa parintii nu avusesera posibilitatea sa o sprijine sa isi urmeze visul de a deveni o mare pianista. Cand era copil isi desenase clapele pianului pe masa micuta si scorojita din bucataria parinteasca si in fiecare zi isi antrena degetele mititele si firave pe acel pian inchipuit. In mintea ei, canta o melodie nemaiauzita, o melodie izvorata din sufletul ei insetat de frumos. Crescuse, era studenta la Farmacie acum. Visul ei ramasese un crampei de soare bine ascuns in inima, care ii lumina viata anosta. Falfait de aripi de inger intr-o zi ploioasa….

L-a vazut tarziu pe pianist. In aglomeratia aceea cu greu si-au gasit drum spre masa rezervata cu cateva zile inainte. De unde statea, ii vedea doar profilul. Insa il asculta…Canta “Sonata lunii” de Beethoven, una din melodiile ei de suflet. “Sper ca iti place! Nici nu stii ce greu am gasit clubul asta unde se canta la pian. Macar asa am reusit sa te scot din casa, chiar daca nu e tocmai genul meu de muzica.” i-a spus prietena ei cea mai buna, Anca. I-a multumit din ochi o clipa, inainte de a-i intoarce insetati spre pianist. Suvitele lungi, negre ca noaptea ii cadeau neglijent pe urechi, in timp ce degetele lungi mangaiau clapele “Cat de bine trebuie sa mangaie degetele acelea” s-a pomenit ea gandind, uimindu-se in acelasi timp de indrazneala ei. Ea niciodata nu fusese priceputa in relatiile cu barbatii. De cele mai multe ori o gaseau prea timida, prea serioasa, prea departe de secolul acesta. “Tu te-ai nascut un secol prea tarziu!” i-a spus primul si singurul ei prieten, Cristi, cel care reusise sa aiba destula rabdare cu ea pana a reusit sa ii fure un prim sarut. Insa el plecase cu un an in urma in State, cu o bursa de studii. Isi scrisesera o vreme pe email, insa in timp se adeverise zicala “Ochii care nu se vad se uita”.

“Hey, Floare de Lotus! Vrei sa cobori in galaxia noastra?” a persiflat-o Anca. A zambit usor rusinata ca iar fusese surprinsa visand cu ochii deschisi. Isi privi prietena cu drag. O admira pe Anca. Era tot ce nu putea fi ea. Blonda (vopsita), cu un par mereu coafat dupa ultima moda (azi era indreptat cu placa si bretonat), cu niste ochi albastri enormi, un albastru cum nu mai vazuse in viata ei. Cat despre garderoba ei, putea da lectii oricand lui Carrie din Sex and the City, personajul preferat al Ancai. De cate ori ieseau impreuna observa cum capetele barbatilor se intorceau ca magnetizate. Si prietena ei parca nici nu observa. Se intreba cum de ii vine totul atat de natural, fara nici un efort. In schimb, ea intodeauna se simtise in propriul corp ca intr-un costum strain. Cand vorbisera odata despre asta, Anca o privise uimita:”Esti nebuna?? Ce nu as da eu sa am parul tau negru si bogat. Si il ai drept!! Eu am nevoie de placa si de o ora la coafor sa obtin asta. Si ai niste ochi verzi absolut dementiali, ca sa nu mai spun ca zambetul tau m-ar baga in boala daca as fi barbat Si pe deasupra, iti mai si permiti sa mananci orice, fara sa pui gram pe tine!!” Insa ea intodeauna fusese de parere ca are un trup de baietoi. Inalta, slaba, fara formele acelea rotunde care innebunesc barbatii pe strada. Cat despre garderoba…blugii, tricourile si tenesii erau de baza.Cand se intalnisera in seara aceea, Anca o privise critic, tuguind buzele:”Iar blugi si adidasi?”

Intre timp, pianistul atacase o fantezie din Chopin. Ochii ei au revenit asupra lui. Suvitele ii cazusera intre timp pe ochi si, din profil, parea misterios si atragator ca un Luceafar intunecat. Degetele sale au cantat ultimele acorduri si apoi au tacut. Era pauza. S-a ridicat incet si s-a indreptat spre bar. In drum, privirile li s-au intalnit o clipa. Indiferenta la inceput, privirea lui a ramas o secunda in plus asupra ei. Cercetatoare. Rascolitoare. Doua piroane infipte in suflet.

(VA URMA)

Cand eram mica, nu stiam ce sa mai fac ca sa cresc mare. Simteam ca am tot timpul din lume si singurul lucru care ma impiedica sa fac tot ce vreau cu el era….varsta. Cei mari, adultii, tot incercau sa ma convinga sa nu ma grabesc, pentru ca intr-o zi voi fi mare si o sa imi para rau pentru timpul pierdut. Ca o sa imi doresc sa dau timpul inapoi, spre zilele cand nu aveam nici o grija decat aceea de a-i convinge pe ai mei sa ma mai lase inca o ora la joaca. Yeah, right! Eram convinsa ca nu vor decat sa ma impiedice sa cresc. Sa fiu ca ei. Mi se parea fascinant sa fiu adult. Ei puteau sa faca ce vroiau, cand vroiau si mai ales…puteau sa stea la joaca pana la ce ora vroiau ei!

Azi privesc in urma si zambesc amar. Pentru ca acum stiu ce vroiau sa imi transmita parintii. Si privesc cu dojana copilul care am fost. Il cert in gand pentru nerabdarea lui. Pentru naivitate si pentru ca a fost atat de preocupat de visul lui de a fi adult, incat nu a stiut ce avea atunci. Timpul! Un cuvant pe cat de scurt, pe atat de capricios…

Adult fiind, astazi abia ii inteleg cu adevarat sensul. Abia acum il apreciez cu adevarat. Ne guverneazna vietile in mod tiranic, necrutator. Nu iarta nimic si pe nimeni. Iti scapa printre degete atunci cand ai mai multa nevoie de el si se scurge cu o lentoare de melc atunci cand ai vrea sa treaca mai repede.

Insa relativitatea timpului consta in perceptia noastra asupra lui. Pentru ca timpul se scurge la fel peste tot si toate. Depinde doar de noi modul in care interpretam trecerea lui.
Cand suntem fericiti am vrea sa oprim timpul in loc. Sa transformam in eternitate clipa efemera de plenitudine sufleteasca. Daca am putea, am prinde timpul de coada si l-am fereca in cufere grele cu mii de lacate, numai sa nu plece…inca o clipa…si inca o clipa…pana ne umplem sufletul cu acea fericire, atat cat sa ne ajunga o viata….

De cele mai multe ori insa, timpul se scurge in “slow motion”. Pentru ca momentele grele sunt mult mai numeroase. Si cand suferi clipele par zile, iar zilele ani. Cand sufletul doare te simti prins ca intr-o bucla atemporala, unde esti condamnat sa suferi la nesfarsit, fara speranta ca vei scapa vreodata. E ca in filmele acelea in care eroul e ranit (impuscat, injunghiat, etc) cand totul se deruleaza cu incetinitorul, pentru a crea suspansul si a ridica nivelul adrenalinei. Nu stii cat va dura momentul, nu stii daca eroul va supravietui, nu stii daca mai exista vreo speranta pentru un happy-end. Si sincer, uneori nici nu iti mai pasa. Stai prabusita pe gresia goala din baie, in rochia de bal luata special pentru seara magica pe care ai visat-o, cu rimelul si verdele ochilor curgandu-ti pe obrajii inghetati si ai vrea sa devii una cu neantul.

Insa timpul stie intotdeauna mai bine. Nu degeaba are si el o varsta… Intr-un final, iti va intinde mana si te va ajuta sa te ridici. Iti va sterge lacrimile sparte printre pleoape, iti va saruta buzele invinetite, te va dezbraca de rochia botita, pentru a te imbraca in pijamanelele pufoase, te va inveli si iti va da un sarut de noapte buna pe frunte.

Intr-un final, toti avem nevoie de timp: sa ne jucam o ora in plus, sa ne bucuram, sa plangem, sa suferim, sa crestem, sa invatam, sa devenim mai buni, sa facem alegeri, sa gresim, sa luptam, intr-un cuvant sa traim! Este o cursa contra-cronometru, este adevarat! De noi depinde daca la final, cand vom privi in urma, vom zambi sau vom spune amar: “Daca as fi avut mai mult timp….!”

“Hey, buna, ce mai faci? Stiu ca nu am mai dat nici un semn de viata, insa am fost foarte ocupata saptamanile astea….Ce mai e nou? Paaaai, m-am angajat. Aaa, nu, nu la firma X, a trebuit sa renunt la visul asta intr-un final. La o alta firma…Nu e asa grozav, jobul este mititel, sunt doar secretara (cam atat despre experienta mea profesionala de cinci ani de zile). Salariul este mult mai mic, oamenii se poarta foarte urat, iar seful e un tembel….Nu, nu cred ca mai am vreo sansa la X. M-au respins de doua ori. Ma multumesc cu ce am…nu am incotro”

In urma telefonului primit de la prietena mea care disparuse din peisaj multa vreme si care mi-a dat vestea “cea mare”, am ramas pe ganduri. De ce a renuntat la visul ei? Ce declic psihologic se intampla in noi, astfel incat sa renuntam sa luptam? Cand ne pierdem speranta? Si mai ales, cum reusim sa ne impacam cu asta?

Stiu pe cineva care si-a intalnit jumatatea prea tarziu, cand nu mai era posibila relatia lor, asa ca s-a casatorit cu altcineva. Un substitut al iubirii… Din pacate, se intampla in fiecare zi. Mr Right refuza sa apara sau apare mult prea tarziu, cand nu se mai poate, cand poate nici nu ne mai pasa. Si ne multumim cu Mr Right-Enough. Ca e respectuos, atent, tandru, ne iubeste si cu siguranta va fi un tata bun pentru copii. Numai mie mi se pare ceva in neregula in tabloul asta?

Mi s-a intamplat si mie de multe ori sa renunt la ceea ce vroiam de fapt si sa ma multumesc cu o “copie” ieftina. Am renuntat la zahar in favoarea zaharinei, pentru ca tin la silueta. Intr-un final am renuntat si la zaharina. Am renuntat la jobul meu de vis si am acceptat un job de mizerie, pe un salariu de trei ori mai mic. Si nu mai enumar maruntisurile, care luate separate nu ies in evidenta prin nimic, dar care per ansamblu alcatuiesc un tablou stramb de renuntari. Uitandu-ma inapoi, viata mea apare ca un puzzle urias, caruia nu i-am gasit piesele potrivite si le-am inlocuit cu altele de calitate mai proasta. Nu m-au facut fericita, dar macar am umplut spatiile goale….

In ziua de astazi exista inlocuitori pentru orice. Substitute. Surogate. Si apelam la ele mahniti, deznadajduiti, gandindu-ne ca, oricum nu avem de ales! Cand, de fapt, tocmai asta e o alegere. Alegem gresit, disperati sa nu ramanem si fara substitutul visului nostru. Si intr-o zi, ne uitam in urma si vedem ca de mult timp am incetat sa fim noi insine. Ci un un inlocuitor pentru propria noastra persoana. Care ne-a parasit de mult, alegand sa ramana in fata unui mormant in care ne-am ingropat visele.