Relatia parinte-copii, Suntem prietenele copiilor nostri? Options

[Diana.]

(IMG:http://www.elady.ro/forums/style_emoticons/default/welcome.gif)
Bine ai venit la noi, Papusico, speram sa te simti bine cu noi si sa ne mai tii companie cu mesaje atit de sensibile si pline de adevar!
Iar daca ai sa devii mamica in curind, in topicul: http://www.elady.ro/forums/index.php?showtopic=953 viitoarele mamici fac "schimb de experienta".
(IMG:http://www.elady.ro/forums/style_emoticons/default/floricele.gif)

[northstar]

e greu sa fi parinte,mai ales cand ai fost confuz ca si copil!cand in jurul tau,ideea despre ceea ce ar fi trebuit sa fie o familie,o vedeai doar in filmele idilice de la cinema!cator dintre noi,nu le suna cunoscute aceste cuvinte?parinte prezent cu trupul,dar nu cu sufletul,parinte de ocazie,macinat de ture,de nelinisti interioare,parinte care-si revarsa neputintza si eshecul pe cel mic,batandu-l si acuzandu-i venirea neanuntzata si nedorita doar pentru a-i spori povara,...........copil care deshi e o frunza in vant,trebuie sa satisfaca atitea visuri pierdute ,pentru a-si merita painea,copil caruia nu i se ofera nici timp,nici suflet,pentru a fi inteles si iubit pentru el insushi!el trebuie sa fie un trofeu pentru parintzi,trofeul viselor lor nerealizate!
acel copil,creste,devine parinte,stie el oare daca e capabil sa nu repete greselile predecesorilor,sau cade in aceashi fatidica eroare,printr-un mecanism absurd care se repeta?????????
nu stiu daca sunt o mama perfecta,dar sunt convinsa ca sunt o mama care isi iubeste copilul,si face din el centrul universului,sunt o mama care il va certa si la 50 de ani,cand va gresi ca adult,dar ii va fi alaturi la greu,pentru ca e motivatzia ei de a trai si a merge mai departe!

[ion]

tat v-am promis ca va fac niste Teoria Sistemelor
sistemu merge inca greoi - nu chiar prost - fiindca se fac totusi schimbari si reforme.
in ultima vreme, am simtit ca se incearca schimbarea chiar de sus in jos. pe ici-colo.
ceea ce e o speranta noua, care sa-ntrevede, asaaaa... cum urmeaza ratarea INCREDIBILA, la fotbal.

de cate ori analizez o familie - oricare - si credeti sau nu - oricare familie are probleme. si probleme comune, ori diferite, nu conteaza. functie de caz. si functie de membrul analizat.
nu pot sa nu asociez problemele acelei familii - cu problemele sistemului.
cred ca asa-s io. nu ca asa-i musai si drept.

legat de scoala parintilor - pot spune ca am servit.
te invata cum sa menajezi psihicul in formare, al copilului.

ce nu-mi place - este ca PREA se accentueaza trucul si procedeul psihologic. Tehnic. De obtinere a rezultatelor. Cat mai repede, daca se poate, si daca se poate, ca la circ: dresura.

Personal, prefer sa fiu sincer si spontan in fata copiilor mei. In cele mai multe situatii.
Detest trucurile psihologice - fie si bine intentionate.
La lucru is taran, acasa is tot taran. Da fara coasa.

Sunt de acord ca pui picioru afara din casa - si iesi in plina SCENA. Si copiii trebuie preveniti.

Antrenati din casa,
Noa -
si io i-am prevenit

de fiecare data

adica

"Stiti ceva - sincer - o sa joc rolu lu Bruce Willis."

Cand le-am spus ase - la coptii, ei stiau pur si simplu ca urmeaza sa-l joc pa Bruce Willis.
Deja aveau reflex conditionat.
Si tate reactiile de ocupare de locuri la show - cu adusu blidelor din bucatarie in camera - cu batut ritmu, cu sarit si topait, cu vopsit pa fata si tata-tat. Si calmante de burta pantru ras. Astea trebe sa le ai tat timpu-n casa.

Mult imi place sa vorbesc despre familia mea - si mai ales sa stau cu ea.
Dar nu vreau sa va ocup spatiul, doar pentru povestiri personale idilice.

Parintele poa sa fie si sever - sa maraie, la coptii - probleme, sa aiba, o familie, ca orice familie - dar N-ARE VOIE UN LUCRU:
- sa lase copilul balta - sa nu-l mai indrume - sa nu-l mai asiste - sa nu-l mai sprijine cu tot ce poate - atata timp cat mai misca. (verificati si voi daca mai misca...)
- si al doilea de singur lucru,
parintele n-are voie sa sa certe cu baiatu pa lenjerie
si cu fata chiar n-are voie nimnic.

noa.
tegla, ca parinte.
catastrofa - nu? nu samana cu ala elaborat, din teorii.
macar in familie, sa sa simta si el - umpic mai vesel.
uite-o minge aicea, care ma tot dribleaza.
sa o punem pa asta.
(IMG:http://www.elady.ro/forums/style_emoticons/default/sex.gif)

[roberta_grr]

Medeea.... M-a impresionat foarte mult povestea ta. Din pacate, parintii nu si-i poate alege nimeni insa, parerea mea este ca, invatand din trecutul nostru, nu ar trebui sa permitem istoriei sa se repete. Poate o sa-ti par dura insa acceptand un partener de viata care seamana parintilor tai, vei fi singura vinovata de urmari. Cineva a spus: "Meriti mai mult decat crezi si cu mult mai mult decat cred altii ca ai merita".

Despre relatia mea, copil fiind, cu parintii mei pot doar sa spun : Mi-l amintesc foarte vag pe tatal meu care a murit cand eu aveam 8 ani. Mai aveam o sora de 7 ani, un frate de 4 ani iar mama era insarcinata cu cea mai mica dintre noi. Mama, care nu lucrase niciodata pana atunci a trebuit sa se angajeze ca sa ne poata intretine. Singurul loc unde au primit-o a fost la I.T.B. pe post de controloare (pe atunci insemnand cea care vindea bilete intr-o cusca in spatele autobuzului sau tramvaiului) si apoi conducator de tramvai. Am crescut toti prin camine, internate si scoli saptamanale. O vedeam numai cateva ore sambata si duminica. Diminetile de luni erau un chin pentru mine fiind nevoita sa-mi duc toti fratii mai intai la cresa, gradinita si scoala. La fel si dupaamiezile de sambata cand faceam acelasi traseu in sens invers. Dupaameizile de duminica erau rezervate taierii unghiilor si facutul saculetelor cu hainute pentru saptamana care urma. Cam asta despre copilaria mea si despre relatia cu mama pana cand am terminat clasa a 8-a. Despre tot ce ma interesa, citeam in carti. Eram o devoratoare de carti din momentul in care am invatat sa citesc. Bibliotecarele din toate internatele prin care am trecut erau cele mai bune prietene ale mele. Apoi la 16 ani m-am maritat si la 17 am avut primul copil. La 19 pe-al 2-lea. Baietelul meu are astazi 19 ani si fetita 17. Imi amintesc cum ieseam cu ei in spatele blocului, fetita bebelus in carucior, baietelul jucandu-se la patratul de nisip iar eu jucand "castelul" sau alte jocuri cu cei de seama mea.
Pot sa spun ca le-am fost cu adevarat prietena de cand au fost mici. N-am fost, pentru ca n-am stiut cum, o mamica super ocrotitoare cu puiutii ei. Imi amintesc pe soacra mea cum radea de mine cand ma auzea cum le vorbesc de serios. Era inceput/sfarsit de luna si tocmai luasem ratia de ulei, faina si zahar. Le-am lasat langa usa de la intrare si m-am dus sa fac ceva in dormitor. In 5 minute au reusit sa sparga pungile cu faina si zahar pe care le-au imprastiat pe tot holul de la intrare. Am curatat holul, i-am spalat si schimbat de haine, i-am asezat pe canapea si le-am axplicat ca toata luna aceaa nu vom putea face nici ceai, nici gris cu lapte, nici gogosi... N-au scos un cuvintel. Stateau spasiti si ascultau. Apoi i-am pedepsit sa stea in dormitor pentru tot restul zilei. Soacra-mea, care locuia cu noi, tipa la mine si-mi spunea "bate-i fato' ca n-au astia minte sa-nteleaga ce le spui. Maine poimaine or sa dea si foc la casa daca-i lasi asa."
S-a terminat apoi cu ratiile lunare dar ei niciodata n-au mai facut asa ceva. E doar un exemplu dar cam asa am fost cu ei pana in prezent. Nu i-am considerat niciodata mici si nestiutori sau incapabili de a intelege anumite lucruri. Au fost si sunt pentru mine niste oameni mai mici, fratii mei, prietenii mei carora le puteam vorbi despre orice si care ma mangaiau si ma sarutau cand plangeam sau cu care glumeam, radeam si faceam pozne. I-am sfatuit dar nu i-am cicalit. Le-am dat carti sa citeasca atunci cand nu eram sigura cum ar fi mai bine sa-i abordez.
Si ca sa inchei... Sunt astazi, doi tineri frumosi care stiu sa se bucure de viata dar si pregatiti sa infrunte greutati, inteligenti, politicosi, sociabili. Intr-un cuvant, sunt mandra de ei.

(IMG:style_emoticons/default/floricele.gif) Si mii de scuze pentru ca m-am "intins" atat cu povestea.

[Ala80]

Roberta, mi-au dat lacrimile! (IMG:style_emoticons/default/kiss.gif)

[roberta_grr]

(IMG:style_emoticons/default/kiss.gif) Ala... Nu-i cazul insa, crede-ma. Pe timpul acela nu stiam alt fel de viata si nici nu mi s-a parut vre-odata ca ceva nu-i in regula cu ceea ce aveam. Indiferent de ceea ce am trait in trecut, consider ca am avut o viata fericita. Cu greutati dar fericita. Alta ar fi situatia daca vre-unul din copii nostri, crescuti si invatati cu toate cate au astazi ar trebui sa treaca prin tot ce-am trecut noi. Si cred ca ceea ce spun eu acum, vor spune si ei (copii de azi) copiilor lor si acelasi lucru au spus si bunicii nostri parintilor nostri. (IMG:style_emoticons/default/floricele.gif)

[Ala80]

Intotdeauna voi varsa o lacrima pentru un copil lipsit de copilarie. (IMG:style_emoticons/default/sad.gif)
Te felicit sincer pentru modul in care ai crescut si ti-ai crescut copiii. Ma bucur ca ne-ai gasit. (IMG:style_emoticons/default/friends3.gif)

[kalua]

roberta (IMG:style_emoticons/default/friends3.gif) felicitari si din partea mea pentru felul in care ti-ai crescut copiii.
Recunosc ca la mine ar fi fost jale daca as fi facut copii nu numai la 16, ci chiar la 20 de ani, numai tampenii aveam in cap pe-atunci. (IMG:style_emoticons/default/cool.gif)
Nici acum nu-s sigura ca fac si zic intotdeauna bine in ale educatiei dar zau ca ma straduiesc. (IMG:style_emoticons/default/smile.gif)

[roberta_grr]

Kalua (IMG:style_emoticons/default/kiss.gif) multumesc dar nu cred ca am prea multe merite. Atat stiam si atat am facut. Din instinct si probabil din cauza ca pe noi nu ne-a batut mama niciodata. Nici macar nu ne-a pedepsit. Cand o suparam, se ducea in dormitor si plangea pe infundate, cu capul in perna. Ni se rupea inima si incercam cu toate puterile noastre sa n-o mai facem sa planga. Mi se pare o nebunie si o dovada de om fara caracter sa-ti batii copilasii doar pentru ca poti s-o faci. (IMG:style_emoticons/default/floricele.gif)

[roxanica10]

Roberta, te felicit si eu modul in care ti-ai crescut copiii. In zilele noastre vad din ce in ce mai putin pici cu bun simt. Majoritatea au o tona de tupeu si cred ca totul li se cuvine. Dar eu zic ca totul vine de la parinti, care nu-s atat de atenti in formarea copiilor, pentru ca ei se formeaza chiar de la varste fragede.
Eu inca nu sunt mamicuta, dar sper sa fiu in viitorul apropiat. Din experientele colegelor, mai sunt si cazuri, dar rare, in care din 2 parinti ok iese un zvapaiat de copil, caruia nu prea mai ai ce sa-i faci. Are o colega o fetita, de fiecare data cand imi povesteste de ea, ma termin de ras, dar n-as vrea sa fiu in pielea ei. Va imaginati copil la 3 ani care sa nu poarte hainele decat daca sunt cumparate de fata cu ea si sa-i placa ei?