Cele mai frumoase poezii Options

[walpurgik]

Cristian Popescu (poet postmodernist, 1 iunie 1959, Bucureşti - 21 februarie 1995)

"Trebuiau să poarte un nume"
poezie [ ]

Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crâşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mâinii în lanţuri. De zăngăneau cârciumile la fiecare sorbitură. A existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creşteau gheare şi gâturi de găină şi mai ales picioare şi capete de porci. Dar femeile acelui loc îşi îmbiau degeaba bărbaţii să guste din ele. Căci oricât au muşcat ei de pofticioşi n-au reuşit să cadă de tot din raiul acela.
Dar mai ales a existat o baladă numită "Mioriţa", care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea şi-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult şi cu care vorbea şi se-nţelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Şi toată lumea din acea ţară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpânului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea să-şi spună-n faţă adevărul adevărat. Şi anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali şi le-a spus: "Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă. Sunt singură şi ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sunt foarte rău bolnavă. Veniţi să-i tragem un chef."
Nu, Caragiale n-a existat. Au existat nişte cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilaşii de clasa-ntâi şi să caligrafieze, să scrijelească cu un cuţitaş pe toate ţestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morţii noştri cei dintâi, ăi mai prima din toţi, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă.
Şi-a mai existat un băieţel de vreo 6-7 ani, numai în chiloţi - l-am văzut eu cu ochii mei - care adormise cerşind, cu mâna-ntinsă, în staţia de metrou şi oamenii îi puneau mai departe în palmă şi el se trezea fericit de cât primise în vis...
Şi-au mai existat şi nişte mame care-şi alăptau cu greu copiii, de la colţul ochilor, cu lacrimă, nu le ţâţă, cu lapte...
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume şi pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea - li s-a spus simplu: Caragiale...

Moartea mea din flori
poezie [ ]

Ea mă iubeşte. Şi nu are decât o singură dorinţă: să mă vadă îngropat în Cişmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopăţele şi cu găletuşă. Să mă îngroape de dimineaţa până seara, în fiecare zi. Ea ştie că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cişmigiu. Numai de la atâta şi atâta joacă ţi se pot odihni bine păcatele. Şi să mai vină şi ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel de nisip.
Ea - moartea mea din flori.

Mereu a visat că fruntea ei ridată, lăbărţată va fi folosită drept cotor de piele la un exemplar de lux al ediţiei mele de postume. Toată viaţa m-a rugat să scriu un poem pornografic special pentru fruntea ei.
A ei - a morţii mele din flori.

Bineînţeles că a rămas şi gravidă cu mine. Şi nu numai o dată - de nenumărate ori. Rămânea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plâng în ea toată noaptea.
În ea - moartea mea din flori.

În fiecare seară, dinăuntru, din pervazul oglinzii, fluieră îngeru', languros, după ea. Că trece zi de zi pe strada asta a lui şi-o ştie şi-o place.
Pe ea - moartea mea din flori.

Ea mă iubeşte. Şi n-ar mai vrea decât ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriaşă, să fie turnată în argint şi folosită drept acoperiş pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta. Dar eu i-am spus că asta ar fi prea de tot, că nu se poate, că exagerează, că pur şi simplu ne-am face de râs amândoi. Aşa i-am spus.
Eu - viaţa ei grea, împuţită, din flori.


Local familial
poezie [ ]

din volumul FAMILIA POPESCU

1. Toată familia mea benchetuieşte la "Local familial". Bere. Lăutari. Antren. Mama aduce liliac alb în halbe. Verişoare. Toasturi. Bunicul, după tejghea, ascute cuţit pe cuţit, priveşte buchetul de liliac, rîde, ascute: hîrşt, hîrşt, cuţit pe cuţit. Într-un colţ un ţigan înmoaie vioara în halba cu bere, ca pe miez de pîine. Bunicii mei din flori, mătuşile. Cu pozele din albumul de familie, bine amestecate, filate febril, rudele mele joacă un joc. "Joacă, domne, odată!" îmi strigă una din rude, iar eu arunc pe masă poza mea de la 13 ani drept valet de verde, drept damă de cupă, drept şeptar rupt la un colţ. Mama se-nvîrte printre mese, veselă. Toţi o ciupesc tandru, o mîngîie, o strigă. Bunicii mei din flori, mătuşile. Berea scîrţîie-n halbe, scîrţîie pozele la încheieturi, eu dau noroc şi arunc doi muguri pe tăblia jocului de table. Ei strigă "Ai zaruri măsluite şi-mi rup zarurile între dinţi. Mama serveşte, părul ei se revarsă în bucle blonde peste marginea halbelor. Toate rudele îşi trec mîna prin el înainte de-a bea. Flutură rufele pe frînghie deasupra meselor din "Local familial". Toată lumea e adunată. Bunicii mei din flori, mătuşile. Mie îmi aduce mama cei mai frumoşi, cei mai bine făcuţi mititei, aduce liliac alb în halbe la "Local familial" unde toată familia mea benchetuieşte.

2.
Ce lene în pachetul cu vată. Ce moliciune, ce voluptate, ce linişte, mamă. Acolo, sub pansament, strîns bine, unde zvîcneşte pulsul, unde pulsează perna sub cap, zvîcneşte ca o inimă albă, moale şi mare; şi-o strîngi în braţe. Somnul tău e ca şi atunci cînd deschizi înspre seară fereastra şi se umple camera cu răcoare. Mama răspunde manechinelor din vitrine cu un zîmbet, cu o fluturare de mînă. Mama cîntă la pian şi muzica ei are miros de tei şi de sudoare. Mama şterge pianul de praf cînd cîntă. Ne-a rugat ca atunci, cînd o fi, să udăm în fiecare săptămînă cu parfum bun pămîntul ei, de deasupra. Mama mi-a cusut o cămaşă de vară din umbra ei. Stă ascunsă în spatele pozei si ascultă cum îi spun acest poem. Ochii s-or înveli încet în ceară. La ea în piept aerul e de seară. O lumină blîndă care face rotocoale, se ridică uşor înspre tavan şi-n cameră miroase a tei şi a prăjeală..

3.
El e vesel acolo, sus. Stă în pozitie de drepti si are în jurul capului, asa o lumină la care duce mereu mîna ca la chipiu. Si salută. Si eu o duc bine. Stau întins în pat cu fata în sus, îmi aşez mînuşile lui de piele vechi şi roase pe piept. Ca să adorm mai uşor. Am un somn odihnitor. Cînd ţin ochii închişi semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cît mai mult timp şi mă gîndesc la adîncul ăla că-l înghite pe el, ca pe un miez de pîine. Hai, poemule, să-l impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile, să-l cinstească lumea şi-acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond şi ochi albaştri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept drept o poză de iubită. Ii mîngîi umărul alb,. Poza ta dată cu cremă neagră de ghete, tată, lustruită soldăţeşte, sclipind. Hai, poemule, o să-i placă lui tata. El mă iubeşte, salută şi acum amical, pocnindu-şi călcîiele soldăţeşte.

4.
Sora mea va citi la bătrîneţe poemele de familie. Şi-o să-şi tatueze pe braţe, pe umeri, pe piept poemele ca să fie în fiecare noapte cîte cineva lîngă ea; şi mătuşa şi tata şi eu; ca să le mîngîie obrazul aspru, ridat, cu pielea lăsată. O să povestească cum ne dădeam noi iarna cu patinele: de la izvor pe rîul de munte, pe Dunăre în jos pînă la mare şi ajungeam primii. O să povestească cum ne-am umplut noi doi perna cu flori de pe mormîntul bunicului şi ce mai bătăi cu perne trăgeam. Şi-o să povestească cum plescăiam eu la masă, cum clefăiam şi ea mă certa, aproape plictisită. O să povestească vecinelor şi copiilor din parc. O să plîngă pe umărul lor. Va invita la masă toate admiratoarele mele să le ghicească în cafea cu ochelarii ei ce au drept lentile doi ochi de sticlă. O să le servească cu ochi de sticlă dulci-acrişori, să-i ronţăie ca pe dropsuri. Sora mea e şi ea trecută la cuprins. Va citi din nou poemele de familie la bătrîneţe. Va cere să fie dusă direct în trupul mamei, nu în pămînt. Ca să crească mai departe părul mamei, unghiile ei şi nu flori pe mormînt. Sora mea are ochii mei şi-o să privească pe fereastră cu ei.

5.
Sunt cîţiva fluturi în pachetul cu vată, bunico,. Eu ţi i-am pus acolo. Poate se mai zbat, poate sînt liniştiţi. Miezul pîinii e şi el de vată. Alb, pufos. Poza ta e tristă, împăcată şi tandră, poza ta mică e folosită drept etichetă pe toate sticlele cu vin. Noi bem. E vată albă ca laptele în pahare. Iartă-mă pentru poemul ăsta, bunico. Poate-i mai bine că nu-l auzi. Paginile cărţilor pe care le împrumutai de la mine îţi lingeau palma ca un cîine credincios. Ce eveniment era cînd ţi se ridica fusta pînă peste genunchi şi tu nu observai. Toţi ne bucuram. Hai să te scot la plimbare prin parc, la şosea. Poza ta e lipită pe toate sticlele cu vin. Noi bem şi tu te uiţi de acolo la noi şi ne vezi fericiţi. În pahare e vată; albă ca laptele.

6.
Bunicul spunea că ferestrele sînt lipite pe zidul neted al blocului. Lipite ca nişte etichete pe borcanele de compot, ca afişe pentru muzeul înfiinţat în apartament. Spunea că de pe vremea lui sînt lipite acolo. Îi răspundeam cu toţii că o să dezlipim ferestrele de pe zidul neted al blocului, o să le vindem drept ziare pe stradă. Le vom folosi drept cearşaf unsuros pe cele de la sufragerie. Şi-apoi, bunicule, tu ai să priveşti cît vrei de la pervazul lor. Bunicul are un copăcel sub fereastră şi ca să fie de-o vîrstă cu el a dat copăcelul cu lac. A împăiat poza bunicii şi plînge şi-i spune pe numele de fată. Bunicul şi-a dat ridurile cu lac, a devenit maestru în artizanat, le lustruieşte în fiecare dimineaţă cu o cîrpă moale. Bunicul e june. Perna şi-a umplut-o cu pămînt ca să se obişnuiască. Priveşte pe fereastră şi spune: "Azi-mîine, am să plec în lume să vă găsesc un rost, un nume."

7.
Întotdeauna a trebuit să te-nvăţ eu ce să faci, spune mătuşa: pui sămînţă în ghiveciul cu pămînt şi deasupra o capcană de-aia cu arc, de şoareci. Şi cînd creşte floarea: pac!, o şi prinzi. Te dai iarna cu patinele pornind de la izvor, pe rîul de munte, pe Dunăre în jos pînă la mare. Şi-ajungi primul.". Mătuşa poartă ochelari cu lentile făcute din doi ochi de sticlă. Ochelari mici, de soare. Cu ei ne citeşte la toţi viitorul în palmă, ne ghiceşte în ceşti de cafea. Aburul ce se înalţă din oalele ei se face fantome. Aşa ne spunea cînd eram mici ca să nu lăsăm nimic în farfurie. Mătuşa mea face cure de odihnă: pleoapele ei ostenite se subţiază, se lărgesc, atîrnă pe obraz pînă în dreptul gurii. Mătuşa mea apare în poze, în reviste. Acolo îşi trage languros peste inimă ciorapul fin, mulat, de mătase. Apare în reviste drept reclamă pentru acest poem



despre Cristi Popescu
Mircea MARTIN:
„Sint foarte emotionat, chiar ravasit de reintilnirea cu Cristian Popescu. L-am citit si l-am rascitit de nenumarate ori, dar, constat de fiecare data, nu numai ca ma prinde, dar ma farmeca intr-o tulburare repetabila. Tot ce am vazut si am ascultat acum mi se pare remarcabil, inca o data remarcabil. Ii sint recunoscator Teatrului Odeon, actorilor sai, regizorului Gavriil Pinte, care a reusit sa adune in acest scenariu toate registrele poeziei lui Cristian Popescu. Ma intrebam de unde vine pasiunea si caldura cu care actorii au intimpinat versurile lui. In primul rind, poezia insasi are un fior dramatic extraordinar, compusa din elemente contradictorii si amestecuri de tragic si comic, ironie si autoironie, tristete si umor suav si licentios. Dincolo de asta insa, poezia lui Cristian Popescu are o legatura unica in literatura romana, cu viata de fiecare zi.

Critica literara a vorbit despre aceasta coborire a poeziei in strada, in cotidian. Exista o intreaga traditie, exista invazia prozei in poezie. Dar modul in care Cristian Popescu a facut lucrul acesta este numai al lui si il face in chip radical. Nu ai nevoie de cultura poetica, nu trebuie sa stii cum e cu poezia moderna, cum s-a facut trecerea din Renastere in romantism si in modernism ca sa intelegi, ca sa simti ca acest poet iti spune ceva, fara sa aiba nevoie de intermediere. In acest contact cu vitalul, cu ceea ce este autentic sta si ratiunea placerii de a juca a actorilor. Cred, pe de alta parte, ca si contactul cu el ca persoana a fost stimulativ din acest punct de vedere.
Ceea ce m-a impresionat acum a fost o dimensiune la care nu m-am mai gindit, si anume sarcasmul poeziei lui Cristian Popescu, un sarcasm care vizeaza tocmai indiferenta, absenta, nimicnicia, insensibilitatea din noi. Circul lui Cristian Popescu e un fel de a ne provoca, de a ne trezi, de a ne face sa devenim ceea ce ar trebui sa fim. Toata gradatia pe care a conceput-o Gavriil Pinte in constructia acestui spectacol conduce spre aceasta idee.“

Liviu ORNEA:
„Multi dintre cei care sintem aici l-am cunoscut pe Cristi si exista firesc o tentatie hagiografica. Dar sint sigur ca, daca ar fi fost prezent, Cristi ar fi ris homeric de tentatia asta. Ce ar trebui sa nu uitam este faptul ca el a fost poet si a scris literatura, nu rugaciuni de spus in biserica. Ce se vede astazi, dupa acest spectacol, este ca a scris o literatura foarte buna, care rezista si reprezinta o etapa in poezia romana. Un spectacol foarte frumos, facut cu maxima discretie si modestie. Tulburator, tocmai din acest punct de vedere.“

Florin TUDOSE:
„Mi-e greu sa spun citeva cuvinte, pentru ca eu l-am cunoscut foarte bine. Am fost psihiatrul lui. Nu stiu daca Cristi a scris poezie, in orice caz, s-a scris pe el, s-a rastignit in tot ce a scris. Mi-amintesc si acum prima intilnire, cind a intrat in cabinetul meu si si-a pus singur diagnosticul, ceea ce este foarte neobisnuit. Mi-a spus: «Va rog sa ma ajutati. Sint bolnav de simboluri». Sint boli sau culmi ale sufletului care nu intra in nici o carte. Este extraordinar ceea ce domnul profesor Martin a remarcat imediat, filonul fundamental al acestor scrieri: autenticitatea. De aceea am fost pus la grea incercare, ca psihiatru, pentru ca ceea ce este autentic nu e bolnav. O a doua natura fundamentala a lui Cristi era inocenta, cumplita, maladiva. Nu a reusit niciodata sa depaseasca stadiul copilariei, virsta primelor scrieri. Dar asta a dat si da in continuare valoare uriasa acestor lucrari poetice unice. Al treilea filon a fost sensibilitatea. Atit de mare incit spiritul parca nu voia sa fie imbracat in corp. Era foarte usor de ranit. Corpul nu-l apara de nici un fel de presiune a realului. Iar reactia lui era de fiecare data aceea pe care ati auzit-o: arunca cu fluturi, cu petale. In cele trei crize despre care vorbeste, de fiecare data, si asta este definitoriu pentru «boala» pe care o avea, scotea limbile ceasurilor. Aceasta era prima manifestare.“

[Diana.]

Vesperala, (IMG:style_emoticons/default/welcome.gif) la noi, speram sa te simti bine si sa ne tii companie des!
(IMG:style_emoticons/default/floricele.gif)

[vesperala]

Vesperala, (IMG:style_emoticons/default/welcome.gif) la noi, speram sa te simti bine si sa ne tii companie des!
(IMG:style_emoticons/default/floricele.gif)

chiar mulţumesc...e frumos aici....(IMG:style_emoticons/default/smile.gif)

Bibliotecile fericite

Gheorghe Tomozei (1936 - 1997)

Şi eu vă spun că am văzut
biblioteci fericite
cu turnuri de cărţi răsărinde
din mlaştini de covoare
cu ogive închipuind uriaşi crini amnezici,
cu tâmple de icoane.
Halebarde păzeau stranele de lemn
lustruite de bărbi înţelepte. Firidele
erau pline cu sextante şi lunete astrale
iar îmbrăcăturile vechilor tomuri
încă mai duhneau a sânge animal
bine încopciate în buloane de-argint
şi în broboanele pietrelor rare.

Am văzut biblioteci fericite
cu cărţi din care creştea iarba,
cărţi de apă, de piatră şi naftă,
cărţi volatile şi carnivore, cărţi
din care ieşeau locomobile şi
ghilotine, cărţi în care Romeo şi Iulia
chiar se iubeau tăvălind cinstitele,
uriaşe in-folii, cărţi-arce
pline de lighioane (girafe-ntre ele)
cărţi bolnave cu teribile răni putrefaote
şi cărţi tămadă.

Cărţi în care e frig, în care ninge,
în care se surpă cascade
cărţi ghiftuite cu cadavre de cai,
prăzi de războaie şi imperatori,
cărţi scrise de îngeri pe cartilagii florale,
cărţile tiranilor, cu litere împuşcate
şi, grozăvie! cărţi scrise chiar de poeţi
ba, încă şi mai mult, scrise cu poeţi
(trupuri mumificate, miniaturizate
de vraci niponi şi aduse la proporţiile
lăcustei; strivite-apoi printr-un tertip
al tipografilor-călăi dintr-un alt veac,
cel viitor), cărţi friabile, gata să se rupă
la cel mai mic pipăit, împăroşate,
cu genele câte rămân în ipsosul cald
la facerea măştii mortuare (vezi Eminovici M.),
pline de alge strivite şi ieftine cerneluri.

Există şi asemenea cărţi în ospiciile
bibliotecilor fericite; cu pielea coperţilor
toată numai fisuri, numai riduri şi cearcăne,
cu transpiraţie de mahorcă stătută,
cărţi îmbrăcate în coji de pâine
şi-n mâl fecundat de insecte vorace.

Adesea ele sunt tipărite în sticlă vulgară
şi se vede prin ele şi-atinse se sparg;
alteori sunt tipărite pe ploaie
ori pe cărămizi de pământ. Poeţii
încep prin a scrie cu mormintele lor
şi sfârşesc înainte de propria naştere,
nevăzuţi, neştiuţi. Ei îşi mănâncă tomurile
de le e foame, de le e sete îşi beau scrisa,
cu cărţile lor fac copii, cu ele se-mbracă
stârnind dezgust şi mirare în
bibliotecile fericite..

În bibliotecile în care cartea de gresie
întrece preţul cărţii de smarald iar cartea
de salcie desfide cartea-lotus.

Eu am văzut biblioteci fericite.

O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie/Bătute-n ea şi soarele-i fereasta/La temniţa vieţii
Mihai Eminescu

Stelele-n cer, deasupra mărilor, ard depărtărilor, până ce pier...

(IMG:http://img69.imageshack.us/img69/7426/vespe2pm0.gif)

[Dore]

"Dacă pierzi răsăritul" - Constantin Răducanu

Dacă pierzi răsăritul
aşteaptă din nou
soarele.

Dacă pierzi o iubire
iubeşte stelele.

Dacă iubeşti
sorele şi stelele,
nu mai aştepta
trecerea orelor.

Nu plânge!
Abisul nu se preface în lumină
fără arderea adâncă
a infinitului ...

Eternitatea
e răsăritul tău,
iubire de lumină.

[blu_dea]

-Sa-ti dau dragostea mea?
-Da-mi-o...
-Dar este pangarita...
-Da-mi-o asa.
-Si as vrea sa te intreb...
-Intreaba-ma.
-Sa spunem ca am sa bat...
-Te voi primi.
-Sa spunem ca o sa te chem...
-Voi veni.
-Si daca te voi chema la necaz?
-La necaz voi veni.
-Si daca te voi minti?
-Te voi ierta.
-Iti voi comanda...
-Ma voi supune.
-Iti voi ordona sa inchizi usa unui prieten.
-Am s-o inchid.
-Iti voi spune: omoara-l!
-Il voi omora.
-Iti voi spune: mori!
-Voi muri.
-Dar daca ma voi ineca?
-Te voi salva.
-Dar daca o sa doara?
-Voi suporta.
-Dar daca o sa apara un zid?
-Il voi darama.
-Dar daca va aparea un nod?
-Il voi taia.
-Dar daca or sa apara 100?
-Chiar si 100.
-Imi vei da dragostea ta?
-Ti-o voi da.
-Eu insa nu te voi iubi...
-Dar de ce?!?
-Pentru ca nu-i suport pe sclavi!

Rojdestvenski - poezia diallog (fara titlu)

PS Ce mi s-a parut interesant este ca nu se folosesc forme gramaticale care sa indice genul celor doua personaje.Tine de interpretarea fiecaruia in parte.Eu cand am citit-o prima oara,nu am avut dubii cum ca femeie este cea care se jertfeste.Alti,au spus,insa-imposibil!Numai un barbat poate promite luna de pe cer....(IMG:style_emoticons/default/tongue.gif)
voua cum vi se pare ? (IMG:style_emoticons/default/tongue.gif)

[Philia]

si eu am impresia ca femeia este cea care se jertfeste.....
foasrte frumoasa poezia!

[jolie]

Foarte frumoasa....si eu am perceput-o la fel. Femeia este cea care se jerfeste...

[Laura34215]

Cam tarziu cu parerea mea, dar inca nu am apucat sa citesc tot ce e pe forumul asta. Sunt atat de multe si de interesante si de frumoase.
Ca si poezia de mai sus, pusa de blu_dea.
Intr-adevar, prima impresie este ca cea care se jertfeste este femeia. De ce asa parere ? De ce toata lumea spune si crede ca femeia este cea care pune cel mai mult suflet intr-o relatie, ca femeia este cea care trebuie sa sufere cel mai mult, ca ea iubeste cel mai mult, ca ea se sacrifica cel mai mult. Asta este o parere , intr-adevar demonstrata de cele mai multe ori , intiparita in subconstientul uman. Nu mi se pare corecta parerea.
Sincer, am intalnit si barbat care s-ar potrivi perfect poeziei de mai sus. Si chiar m-am simtit in pielea celui care intreaba (adica eu am fost cea care l-am refuzat). El chiar ar fi fost un sclav pentru mine. Si nu mi-ar fi placut. A fost si pentru binele lui ca l-am refuzat. Altfel nu si-ar fi format propria lui personalitate. Acum e singur, nu are pe nimeni, dar macar este ferm in parerile sale. Nu intalnim destul de rar, dar se vede schimbarea.

[walpurgik]

O poezea a unui bun prieten, caruia mereu i-am admirat talentul de a vedea lumea intr-un mod aparte si de a o pune in verb, Irinel.

trimite-mi o scrisoare de dragoste

trimite-mi o scrisoare de dragoste

trimite-mi o scrisoare de mierlă pisată o scrisoare de frigider o
scrisoare de popor nomad o scrisoare de sinucigaş o scrisoare
de mînă o scrisoare de patruzeci de grade celsius o scrisoare
de limba soarelui răsare o scrisoare de nedescris o scrisoare de
liber acces sub patinoar o scrisoare de ziua muncii o scrisoare
de parastas o scrisoare de paratrăsnet o scrisoare de contesa
walewska o scrisoare de mihail eminoviciu privatist o
scrisoare de natură moartă o scrisoare de copii mîncînd cireşe
o scrisoare de lipit pe arborii ocrotiţi de lege o scrisoare de să
crape de invidie amicul meu alin o scrisoare de forma talpei
tale o scrisoare de te lasă inima

trimite-mi o scrisoare de material plastic

[kalua]

Ce-mi plac poezii dintr-astea, walpu! (IMG:style_emoticons/default/indragostita.gif) Respectul meu catre Irinel!

Ultimul vers mi se pare aducerea cu picioarele pe pamant, transformarea subita de la indragostit, idealist, la o realitate dura si nefrumoasa (scrisoare de material plastic = carte de credit). (IMG:style_emoticons/default/magindesc.gif)