daca e cineva divortat si a trecut prin abandon...rog sa ma contacteze.....multumiri si pupici fetelor

Draga mea, din moment ce ti-ai dat cu parerea despre formul acesta "superficial" ma gandeam ca macar te-ai obosit sa citesti regulamentul.

Topicul acesta probabil era mai potrivit la "Familie".

Drept pentru care a si fost mutat la "familie"... cine stie, poate ne recomanda cristayl un forum mai bun...

Buna! E prima data cand accesez un forum si marturisesc ca nu am citit regulamentul, prin urmare imi cer scuze anticipat daca voi leza cumva pe cineva de aici. Am o problema ( pe care am sa incerc sa o expun cat mai pe scurt) si sper sa va dati si voi cu parerea, poate iese ceva bun...in principiu, sunt o femeie foarte hotarata in tot ceea ce fac, tot timpul am rezolarea tuturor problemelor la indemana, dar de aceasta data simt ca esuez acolo unde imi doream cel mai mult sa reusesc: educatia fiului meu.
Am divortat acum 4 ani - am incheiat o casnicie in care timp de 6-7 ani am fost nefericita, dar mi-am ferit copilul de problemele mele, judecand ca va avea propriile probleme la maturitate si ca nu e cazul sa-l incarc cu nefericirea mea. Am renuntat la tot ce agonisisem in acea casnicie (chiar daca mai bine de jumatate proveneau dintr-o mostenire din partea alor mei) si am plecat cu copilul si hainele de pe mine. Este si foarte adevarat ca ma descurc financiar si am considerat ca trebuie sa pot face fata si ca e de datoria mea s-o fac, pt copilul meu si pt mine.
In toti acesti 4 ani de la divort, tatal lui l-a alimentat si l-a indarjit in privinta mea...in acceptiunea lui sunt o nemernica care l-a terminat si asa imi voi termina si copilul...o femeie care nu-si doreste familie si care in afara de egoismul personal, nu are alte prioritati in viata. Ma doare tare si simt ca fiecare cuvant sapa in mine...
Mai nou, acum aproape 8 luni, am inceput o relatie cu un barbat. Fiul meu il detesta numai prin prisma faptului ca nu este tatal lui, fara ca macar sa-l cunoasca...considera ca "ti-am iertat divortul, nu consider ca trebuie sa tolerez si o relatie" (cred ca am uitat sa precizez ca fiul meu are 18 ani- pt mine tot un copil este). In schimb, nu are o problema cu faptul ca fostul meu sot s-a recasatorit si bine la casa lui...el are voie ca e barbat, "tie ce-ti mai trebuie la varsta asta?"....Am 39 de ani...iar eu consider ca imi trebuie.
Ultima duda a fost acum o saptamana cand a fost foarte deranjat ca prietenul meu a venit in vizita la noi (eu merg la el de 8 luni) si a considerat ca e normal sa plece de acasa si sa se mute la taica-su pe motiv ca el are "orgoli si principii"...m-am simtit groaznic si mi-am imaginat cam ce vor zice toti: aia si-a adus pe unul si si-a dat copilul afara din casa! Bineinteles ca s-a intors peste 2-3 zile cu coada intre picioare inapoi....asta e, e copilul meu...pe care se pare ca l-am cocolosit in exces in dorinta de al proteja.
Am avut multe probleme in viata (tata alcoolic, sot gelos pana la maladie, diverse probleme ca tot omul), dar am stiut tot timpul cum sa le rezolv...pe aceasta chiar nu stiu cum s-o abordez...e singurul meu copil si ma doare enorm egoismul si lipsa lui de educatie...si toate acestea sunt numai din vina mea.

Rabdare. La altceva nu ma pot gindi. De ce s-a intors cu coada intre picioare de la tata-su?
E greu sa dai sfaturi intr-o asemenea situatie: baiatul tau este un adolescent dominat de figura paterna pe care o idolatrizeaza, dupa cite se vede. Cel mai posibil, tata-su e "perfect" - e imaginea pe care o are baiatul tau despre el.
Poate ar fi bine sa stai de vorba cu el si sa ii explici ca ai asteptat destul pentru el, pentru ca el sa nu sufere, insa de-acum este barbat matur si trebuie sa inteleaga ca nu poti ramine singura. Miine-poimiine el va intra la o facultate, in citiva ani isi va construi propria familie si este egoist din partea lui sa iti pretinda sa ramii singura.
Nu ar fi rau sa pui accentul pe sacrificiile pe care le-ai facut pentru el. Poate ar fi bine sa "joci murdar" putin si sa nu mai protejezi imaginea tatalui - in fond nici tatal copilului tau nu joaca cinstit si e timpul sa i se intoarca "serviciul". Evident, fara a-l blama pe fata, fara a folosi cuvinte urite (desi ma indoiesc ca ai folosi cuvinte urite ca sa il descrii, nici aici nu ai facut-o).
Pur si simplu sa ii prezinti situatia baiatului tratindu-l si cerindu-i se se poarte ca un om matur, nu ca unui copil.
"Ti-am iertat divortul" arata clar ca baiatul tau te considera vinovata si responsabila pentru toate relele din lume. Singura ta vina este, intr-adevar, ca ai renuntat la prea multe pentru el, chiar la viata ta, si l-ai facut centrul universului tau - lucru normal si explicabil din partea unei mame.

Diana, e perfect constient de sacrificiile facute si de ceea ce insemna el pt mine...problema e ca "asa cum sta mama lui cutareasca sau a lui cutarescu casatorite, desi sunt nefericite si nu mai au nimic in comun cu sotii lor, tu de ce nu ai putut sa faci asta pt mine?". Da, considera ca trebuia sa ma sacrific la nesfarsit pt linistea lui.
Bineinteles ca am stat de vorba de nenumarate ori si i-am explicat cam acelasi lucru pe care l-ai pomenit si tu: el va pleca la studii foarte departe de casa, iar eu voi ramane singura cuc...nu il intereseaza....considera ca sunt o femeie puternica (si sunt!) care nu are nevoie de nimeni "sa graviteze in jurul ei"...
Am stat de vorba inclusiv cu ex-sotul meu si l-am rugat sa inceteze si sa se bucure de viata lui, de noua familie pe care o are si sa ma lase in pace o data pt totdeauna, dar mie imi spune ceva, iar fiului meu ii spune altceva.
Tatal lui nu este un idol pt el...situatia nu sta chiar asa. Il respecta ca parinte pt ca asa l-am educat, dar nu schimba pareri si opinii niciodata cu el. Si ar mai fi ceva: dupa ce am divortat acum 4 ani, i-am mai strans surubul fiului meu la cheltuieli, pt ca nu este visul meu ca parinte sa am un copil iresponsabil, care nu cunoaste valoarea banului, care nu are idealuri in viata si care asteapta sa primesca de la parinti. Fostul meu sot speculeaza acest aspect si cotizeaza la fiul meu de cate ori e solicitat.
De ce s-a intors inapoi? Pai el a plecat ca sa incetez eu cu relatia mea si conta enorm pe santajul acesta...tot ceea ce ma mira este faptul ca fiul meu nu ma cunoaste indeajuns de bine ca sa stie ca reactionez negativ cand sunt santajata. Nu a plecat sa ramana acolo...nu se simte bine acolo si nici nu are o relatie la superlativ cu actuala sotie a fostului meu sot....probabil tot din vina lui.

Cred ca problema mea e urmatoarea: am stiut sa ma descurc cu un copil, nu stiu sa gestionez problemele unui adolescent.

Cristina, pe undeva s-a gresit cu el. Nu te condamn, nu am nici caderea, nici dorinta asta - desi uneori nu doar educatia conteaza, ci si anturajul si felul natural de a fi al unei persoane.
Faptul ca i-ai strins surubul e super ok, copiii cu parinti potenti financiar au tendinta sa considere ca totul li se cuvine de-a gata. Ai crescut "ajutata" la greu de fostul sot, un copil foarte egoist - doar el conteaza, restul lumii exista doar ca sa ii faca lui pe plac. Prea multa dragoste... Nu, nu e constient de sacrificiile facute - pentru el sint lucruri normale - e normal sa i se cuvina tot, nu e normal ca tu sa vrei sa traiesti. Sintem de aceeasi virsta si te inteleg perfect: am o cunostinta a carei fiica (cam de aceeasi virsta cu baiatul tau) considera ca mama nu trebuie sa poarte pantofi cu toc "la virsta ei".
Copilul tau are mare nevoie sa dea cu capul "de pragul de sus" insa atita timp cit e sub aripa ta ocrotitoare nu se va intimpla asta.
Cu fostul sot ai discutat despre problema "cotizatiilor"? Pentru ca nu ii face nici un bine baiatului, dimpotriva!

Fostului meu sot i se pare normal, pt ca asa a crescut si el. E usor rupt de realitate deoarece e mai mult plecat. Daca am fi fost pe aceeasi lungime de unde, nu ne-am fi despartit. Am primit educatii diferite: eu am fost invatata ca trebuie sa ma descurc si sa razbat, el a cam primit totul.
In alta ordine de idei, tu ai dreptate si constientizam si eu lucrul acesta: trebuie sa se dea cu capul de sus....dar asta e o problema de timp...iar eu nu prea sunt adepta "timpul le rezolva pe toate"....trebuie sa invat sa am rabdare.
Da, stiu ca am gresit cu el...am fost centrata pe munca....m-am asigurat ca lucrurile merg bine la scoala si am considerat ca e suficient. Anturajul nu l-am luat in seama...fiind copii prietenelor mele cu care a copilarit, am considerat ca este ok...dar nu este...ma rog.
Tot caut un psiholog...in orasul acesta ori nu este niciunul mai acatari, ori nu vrea nimeni sa recunoasca ca merge la psiholog...prostia la noi este aceea ca in acceptiunea multora, psiholog = psihiatru. Stiu ca nu-mi va da raspunsuri....vreau numai sa aud acele intrebari de ghidaj care sa ma faca sa gandesc mai lucid, dincolo de dragostea de mama.

Cristina, scapam amindoua din vedere un lucru foarte important: de ce vrea baiatul sa ramii singura? Care este motivul? Nu il place pe prietenul tau ? Nu vrea sa suferi ? Te vrea doar pentru el? Te "pedepseste" pentru ca nu ai ramas cu tatal lui?

Buna, Cristina! Imi permit sa-mi dau si eu cu parerea despre problema ta desi nu sunt mama DAR am fost candva un copil egoist si razvratit. Acum imi pare rau, foarte rau pentru cuvintele urate spuse parintilor, pentru modul in care-i tratam si ii faceam sa sufere. Din pacate un adolescent nu vede asta decat foarte tarziu.

Parintii mei au avut si ei posibilitati destul de mari (in comparatie cu ceilalti din jur) si mereu am avut tot ce ne dorim (mai am o sora mai mica). Au muncit mult de tot saracii parinti pentru a nu ne lipsi niciodata nimic. Am fost primul copil din clasa cu telefon mobil (in clasa a VII-a si nu ca mi-ar fi trebuit - scoala era la doar doua strazi distanta - ci pentru ca mi-l doream), am fost primi copii de pe strada cu role, etc. SI TOTUSI eu sustineam sus si tare ca am parinti egoisti si rai la varsta adolescentei si chiar pana pe la 20 de ani. De ce? Pai pentru ca saracii nu reuseau mereu sa-mi dea sute de lei (milioane la vremea aia) de cheltuit prin cluburi si baruri din 3 in 3 zile si pentru ca uneori nu-mi dadeau voie sa plec stiu eu pe unde de nebuna cu diverse persoane. Diana fiind membru mai vechi stie bine ce ma mai plangeamd e parinti pe aici pe forum.

Ideea aici este ca trebuie sa ai rabdare. Niciun adolescent rasfatat nu-si va da seama ca e rasfatat pana nu da de greu si pana nu vede ce inseamna viata si ce inseamna sa faci sacrificii. Si cred cu tarie ca fiul tau este inca un copil (eu am fost un copil razgaiat pana pe la 21 de ani - acum am 26) deci, ai rabdare sa creasca!

Cat dspre fostul sot, cu siguranta nu e ok ca iti pateaza imaginea in fata copilului. Asa ceva nu se face intre parinti si baiatul tau isi va da seama mai tarziu cand se va maturiza suficient sa inteleaga situatia. Stiu ca este greu de suportat dar unii copii au nevoie de timp si indrumare. Si da, ai facut bine ca i-ai taiat ratia la cheltuit. Va pleca la facultate si probabil isi va lua si un job, sa vada atunci ce bine este sa aiba cheltuieli si probleme, restante de platit, timp prea putin pentru invatat, etc. Si tot atunci i se va face dor de casa si de tine.

Da, sint ceva mai veche - de fapt sint prima si imi amintesc de "revoltele " tale si de cum incercam sa iti explic ca mama e cea mai buna prietena pe care ai putea-o avea vreodata.

Claudia, singurul psiholog in care as avea incredere sa te trimit e tocmai in Kerkira (Corfu), o fata foarte desteapta, mama la rindul ei si un foarte bun profesionist. Insa e prea departe...
Nu incerca sa iti mai cauti vini - sint inchipuite - sunt convinsa ca ai facut tot ce ai putut in conditiile date. E o regula ca mamele sa se considere vinovate pentru tot ce nu pare in regula cu copiii lor, insa nu e si o regula bazata pe fapte concrete. Si da, din dorinta de a oferi cit mai multe copiilor, le dam prea multe si prea usor. Nu e neaparat un lucru rau, insa uneori copiii interpreteaza altfel. Fiecare generatie trece prinr-o perioada de rebeliune, e o treaba fireasca.
Poate ca ar fi bine sa te incerci sa te apropii de "ariciul" tau drag... sa il iei cu binisorul si sa investesti putin timp pentru imbunatatirea relatiei dintre voi.

Nu, chiar mi-a precizat ca singura lui problema a prietenului meu este ca exista. Si da, e cumplit de posesiv...o perioada am crezut ca e normal, asa se comporta baietii, sunt mai apropiati de mame. Nu stiu daca ma pedepseste...imi reproseaza la infinit ca ar fi trebuit sa raman casatorita indiferent cum ma simteam, numai de dragul lui, pt linistea lui personala. Acum cand scriu, realizez cat de straniu suna...
Ma rog...asa cum ai spus si tu, se pare ca am nevoie de toata rabdarea din lume.



Chiar ma bucur sa-ti ascult parerea...inseamna ca nu e irecuperabil
Rabdare...pai nu prea am de ales, altceva nu stiu ce as putea sa fac.
Ce s-a intamplat la 21 de ani? Ce eveniment te-a facut sa te trezesti la realitate?

Oricum, va multumesc pt raspunsuri...stateam aseara si ma gandeam: daca solutia e rabdarea, trebuie sa-mi concentrez atentia pe alte subiecte mai vesele care sa ma scoata din starea de cacao in care am intrat...in pauzele pe care le mai fur la munca, am sa incerc sa postez pe topicul referitor la diete si sport...macar acolo sunt in tema. Acum cativa ani am avut 97 Kg si am reusit sa dau 37 kg in sase luni fara pastile,fara diete drastice si fara sport. Sport m-am apucat sa fac cand am ajuns la greutatea normala.

Hm, cred ca am scris ieri aici si am uitat sa dau "add reply". Daca spuneti ca imbatrinesc, va sparg!
Cristina, trebuie sa te destinzi un pic. Trebuie sa investesti putin timp in tine, sa iti dai timp sa "respiri" insa si in relatia cu baiatul tau - mai mult decit pina acum. Eu sincer inca mai cred in "vorba dulce, mult aduce". POate trebuie sa ii explici ca ai si tu nevoie de prieteni, asa cum are el. Ca esti mai mult decit "mama" - esti femeie, o fiinta umana care are nevoie sa se simta si sa fie tratata ca atare.
Cautam zilele astea sfaturi de la psihologi vis-a-vis de situatia prin care treci si cam toate recomandau sa parintele sa incerce sa se apropie si mai mult de copii, sa le delege mai multe responsabilitati si sa ii trateze ca pe un adult. O fi ceva adevar pe-acolo, cred.
In ceea ce priveste chestia cu dieta, abia astept sa ne impartasesti metoda ta!

Buna din nou!

Crstina, la 21 de ani mi-am luat primul job adevarat si am vazut cum este sa fii tras la raspundere, grabit, tratat de sus si sa muncesti pana nu mai poti nici macar sa mergi ca lumea. Si daca te intrebi unde am sa-ti raspund: in televiziune ca machioza. Norocul meu a fost ca am avut o mama desteapta si independenta financiar care de cand eram micute ne-a invatat sa nu depindem de nimeni si sa nu fim sclavii patronilor. Si cum trebuia sa simt ce inseamna pe pielea mea un patron, am tras-o bine de tot perioada aia. Am vazut cum colegii si colegele mele ce lucrau pe acelasi post de mai bine de 20 de ani nu au realizat mai nimic, nu au devenit nici celebri, nici bogati si nici fericiti nu erau. Ba mai mult, erau toti fie operati la coloana fie pe punctul de a se opera (din cauza pozitiei de lucru). Si asta pentru ca fie nu au avut curajul, fie nu au avut sustinerea fie pur si simplu nu au stiut ca se poate si altfel. Eu una nu am vrut sa ajung la spital si nici sa-mi urasc pasiunea. Haha! Si uite asa dupa doua luni mi-am dat demisia si am devenit liber profesionist, practic. Faceam mai multi bani in mai putine ore de lucru. Si asta pentru ca mama m-a sfatuit sa nu stau si sa indur daca am alta alternativa.

Da, Diana, asa este! Si cata dreptate aveai!

generatia asta rebela e peste noi ,ne depaseste ;e tragic ca facem eforturi supra naturale pt copii nostri iar inapoi primim cam ceea ce primesti tu chiar acum.Poti incerca sa discuti cu el deschis,daca are un pic de creier ar trebui sa inteleaga,adevarul e ca tu ti-ai facut datoria de mama si l-ai crescut pana a ajuns major de aici mai departe daca vrea sa o ia pe o cale gresita nu prea ai ce face,eventual poate ai putea sa-i instiintezi tatal de problema lui,Sfatul meu, daca il permiti e asa - traieste viata asa cum o doresti adica fericita,meriti dupa atatia ani de sacrificiu

Buna fetelor! Va scriu cu speranta ca ma puteti ajuta cu un sfat! Povestea mea suna cam asa...l'am intalnit pe tatal copilului meu acum un an pe vremea aceea el avea iubita care intre timp a devenit amica mea...la scurt timp el a inceput sa imi faca avansuri eu l-am refuzat pana in momentul cand s'au despartit..dupa o perioada am hotarat sa avem o relatie..la nici 3 luni am ramas insarcinata am decis sa pastram copilul(acum fetita are 2luni)..certurile aparusra intre noi din diverse motive.la scurt timp insarcinata fiind in 3 luni el a decis sa plece in strainatate sa castige bani dar nu a fost asa el a intrat la puscarie timp de 5 luni eu in timpul asta l'am ajutat l'am asteptat pana a venit...totul bine si frumos pana a venit acasa si mi'a marturisit ca pana sa fie arestat a pastrat legatura cu fosta iubita si ca el ar fi plecat sa se decida pe care o vrea,lucru pe care eu nu il stiam.dupa o sapt de la venire a inceput sa tot iasa singur cu prietenul lui care este f bun prieten cu fosta lui..merg la ea la munca (ea lucrand in cafenea)..seara de seara iese cu el nici de copil nu are grija iar cand il intreb unde merge imi spune ca nu e treaba mea..cand ii spun ca vreau sa ies spune ca nu am ce cauta ca treaba mea este sa stau acasa si sa am grija de copil..vine ma jigneste face scandal din orice.o seara e bn doua nu...cand ii spun ca plec i se schimba radical comportamentu.eu sincer as vrea sa imi salvez relatia pt copilul meu vreau sa ii ofer o familie..as vrea sa ma ajutati va rog cu un sfat ceva.sau sa ii dau o asa zisa lectie dar nuj cum..sunt si mult mai mica decat el(24 eu si 36 el) probabil de aia se joaca asa cu mintea mea..sunt momente cand l'as trimite draq si momente cand imi e frica sa pornesc singura cu un copil..sunt f confuza..va rog sa ma ajutati cu un sfat

Fata mea, copilul tau nu are nevoie de o familie in care mama sufera si indura si tata isi face de cap cu orice femeie intalneste in cale si nu ii pasa de el, pentru ca o sa ajungeti sa va certati in fata lui cand va creste. Si copilul are nevoie sa creasca in liniste.
Singura pedeapsa pentru el este ca tu sa iti vezi de viata ta. Cere ajutor pe la parinti, vei ca sint ONG uri care ajuta mamele singure si creste-ti copilul departe de nebun. La un moment dat vei intalni un barbat care sa te iubeasca si pe tine, si pe copilul tau. Nu iti irosi viata pe un barbat care nu da doi bani nici pe tine, nici pe copilul lui! Esti tinara, esti in putere, da-l in muma lui de nesimtit fara minte!
Si sfat: NU MAI INCEPE NICI O RELTIE cu fosti de-ai prietenelor tale! Nu se face asta sub nici un motiv! Te pup si sa te ajute Dumnezeu sa iei cea mai buna decizie pentru tine si pentru copilul tau!

Alyna, subscriu la ce a zis Diana. Crede-ma ca de multe ori e mai bine sa ai o familie formata doar din mama decat sa ai o familie cu mama si cu tata si in casa sa fie o atmosfera tensionanta, sa fie certuri, jigniri, neincredere. Un copil nu are nevoie de stres, de certuri interminabile si de reprosuri. Eu cred ca nu vrei sa traiesti toata viata ta cu neincredere, cu indoieli, cu intrebari. Barbatul ala nu va merita si asa cum spune Diana, la timpul potrivit sunt convinsa ca vei gasi pe cineva care sa va fie alaturi. Pana atunci, o ai pe fiica ta, gandeste-te cata nevoie are de o mamica calma, care sa ii ofere liniste si iubire, nu certuri, griji...
Sunt convinsa ca o sa fie bine. Iti trebuie putin curaj , si o sa vezi ca incet incet lucrurile se vor indrepta si va fi mai bine.Nu zic nu, usor nu va fi, dar nici sa traiesti in conditiile astea in care traiesti acum. Ajutor cu siguranta o sa ai, daca cauti... Iti tin pumnii si aveti grija de voi!