De ceva vreme ma tot gandesc la problemele cumva de natura psihiatrica pe care unele familiii le au cu copiii lor.
Tocmai am urmarit un minireportaj cu asemenea copii: exemplu Jy, 2,5 ani, crescut de o mama toleranta si singura in Anglia, intrucat tatal, surfer australian e prea preocupat la el in tara. Copilul permanent tipa, urla, nu vrea sa faca nimic din ce-i zice mama, se enerveaza la cel mai mic detaliu si incepe sa dea cu picioarele in ea si cu pumnii, facand-o stupid bitch si repetand de 25 de ori cuvantul f*ck intr-un interval de 10 minute, fara ca mama sa fie agresiva verbal, sa zicem ca a invatat de la ea, nu.
Alt caz: o familie cu un baietel de 4,5 ani si 2 frati gemeni de 2,5 ani. Gemenii urla constant, plang isteric cand mama se indeparteaza- familia praf- paintii se cearta constant si permanent, fratele cuminte mai mare e neglijat.
In al treilea caz era prezentata o fetita, 2,5 ani, care s-a invatat sa planga isteric sa obtina tot ce vrea, mama si tatal nu mai au timp de ei 2 deloc intrucat fetita nu vrea sa doarma si pace singura, ii impinge pe ceilalti copii, e tot timpul mofturoasa.
Desi in aceste cazuri, clar si parintii au o vina de extrema toleranta fata de odorul lor, unii copii au niste reactii dincolo de cele normale, au o agresivitate exacerbata sau o strategie lacrimogena de-a dreptul perversa.
Odata cu ridicarea acestei probleme tin sa ridic si problema cazurilor etichetate cu ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) sau in romana THDA (tulburare hiperkinetica si deficit de atentie). Acest sindrom poate afecta copilul foarte mult si se poate prelungi la adult cu serioase repercusiuni asupra vietii personale si sociale ale acestuia. Se presupune ca ar fi genetic transmis si ar avea radacini neurobiologice, dar si ca ar putea fi dobandit in timpul sarcinii, in conditii inalte de neurotoxicitate- consumul mamei de tutun, alcool, droguri, contactul cu metale grele, plumb, mercur.
Simptomele se caracterizeaza prin o neatentie sporita, impulsiviate, hiperactivitate, toate la un nivel mult crescut, imagine negativa de sine, sentiment de inferioritate, slaba socializare. Acestea sunt insotite adesea de dislexie, tulburari afective-depresia- si tulburari anxioase.
E foarte important de a trage un semnal de alarma, caci sunt familii care nu fac fata unor astfel de copii si nu realizeaza ca sunt probleme majore de status mintal.
Full Version: Tulburarile comportamentale la copii
walpu, cunosc oameni (adulti acum) cu ADHD, cu dislexie nu mai spun. Niciunul dintre cei pe care-i cunosc nu a avut probleme din cauza asta, s-au implinit profesional si familial.
Parerea mea este ca de cele mai multe ori parintii sunt de vina cand copiii o iau pe aratura. Pentru ca este stresant tare sa fii de la bun inceput iubitor pe de-o parte, dar sa impui reguli si sa fii consecvent pe de alta parte. Pana si mancarea are o mare importanta, un copil hranit cu fast food si tot felul de mancaruri semipreparate este mult mai agitat, nu se poate concentra asa bine ca unul care baga o leguma proaspata, o salata, o carne de calitate.
Si un parinte care se ocupa intr-adevar de copiii sai va merge mai degraba la doctor si se vor descoperi tulburarile de comportament datorate unei boli decat unul mai delasator.
Parerea mea este ca de cele mai multe ori parintii sunt de vina cand copiii o iau pe aratura. Pentru ca este stresant tare sa fii de la bun inceput iubitor pe de-o parte, dar sa impui reguli si sa fii consecvent pe de alta parte. Pana si mancarea are o mare importanta, un copil hranit cu fast food si tot felul de mancaruri semipreparate este mult mai agitat, nu se poate concentra asa bine ca unul care baga o leguma proaspata, o salata, o carne de calitate.
Si un parinte care se ocupa intr-adevar de copiii sai va merge mai degraba la doctor si se vor descoperi tulburarile de comportament datorate unei boli decat unul mai delasator.
Bine, le-am cam bagat pe toate in aceeasi oala dorind sa spun cat mai multe. Tinut in frau sau constient de el, ADHD-ul ma gandesc ca nu reprezinta o problema majora.
Nah, dar ce mai ziceti voi de copiii astia care parca innebunesc in crize sa dobandeasca ce vor. Cum afecteaza mediul familial, ce masuri ar trebui de adoptate pt un copil problema? Si nu numai unul mic si cei scolari; am nimerit de-asita cu varii probleme comportamentale, singura chestie e ca parintii nu accepta ca odorul sa aiba ceva disfunctionalitati si sa se implice sa se trateze. Stau toata ziua la lucru, copilul isi face de cap la scoala, cu bone, bunici sau mai stiu eu si apoi mami meu.
Ati intalnit copii cu tulburari diverse de comportament?
Nah, dar ce mai ziceti voi de copiii astia care parca innebunesc in crize sa dobandeasca ce vor. Cum afecteaza mediul familial, ce masuri ar trebui de adoptate pt un copil problema? Si nu numai unul mic si cei scolari; am nimerit de-asita cu varii probleme comportamentale, singura chestie e ca parintii nu accepta ca odorul sa aiba ceva disfunctionalitati si sa se implice sa se trateze. Stau toata ziua la lucru, copilul isi face de cap la scoala, cu bone, bunici sau mai stiu eu si apoi mami meu.
Ati intalnit copii cu tulburari diverse de comportament?
Pe mine, sincera sa fiu, ma ingrijoreaza mai mult diagnosticul de ADHD pus cu foarte mare usurinta unor copii absolut normali, dar de care parintii si cadrele didactice nu au chef sau timp sa se ocupe prea mult. Copiii aia primesc barbiturice pentru ca "au prea multa energie" si "trebuie sa stea locului odata".
Cred ca toate "crizele" astea sunt un comportament invatat, incurajat in parte de parinti, care le dau ce vor doar ca sa se potoleasca. La o anumita varsta, e normal ca un copil sa fie foarte incapatanat, sa spuna "nu" la orice - daca e ignorat sau tratat cu diplomatie ii va trece, e un stadiu normal in dezvoltarea lui. Daca i se dau bomboane ca sa taca, evident ca va face asta din nou. In plus, e foarte posibil ca aceeasi strategie sa fie folosita in relatiile familale - santajul sentimental e frecvent in multe cupluri, iar copiii invata repede.
Eu am lucrat in invatamant si pot sa spun ca nu am cunoscut copii care sa aiba cu adevarat probleme de comportament. Copii care necesitau mai multa atentie - da. Am avut o clasa de copii "dificili" : situatie materiala precara, familii destramate, instabilitate pe toate planurile (plimbati de la o invatatoare la alta, pentru ca nimeni nu voia o astfel de clasa). E incredibil ce minuni pot face cateva vorbe bune, un zambet, o incurajare. Din pacate, e dureros sa vezi un copil caruia i se lumineaza privirea pentru ca a fost incurajat si laudat si care se intoarce acasa intr-un mediu toxic.
Evident ca daca problemele scapa de sub control, copilul trebuie dus la un specialist (eu sunt cam sceptica in privinta psihologilor si psihiatrilor din Romania), dar inainte de toate sursa problemelor trebuie cautata tot in familie.
Cred ca toate "crizele" astea sunt un comportament invatat, incurajat in parte de parinti, care le dau ce vor doar ca sa se potoleasca. La o anumita varsta, e normal ca un copil sa fie foarte incapatanat, sa spuna "nu" la orice - daca e ignorat sau tratat cu diplomatie ii va trece, e un stadiu normal in dezvoltarea lui. Daca i se dau bomboane ca sa taca, evident ca va face asta din nou. In plus, e foarte posibil ca aceeasi strategie sa fie folosita in relatiile familale - santajul sentimental e frecvent in multe cupluri, iar copiii invata repede.
Eu am lucrat in invatamant si pot sa spun ca nu am cunoscut copii care sa aiba cu adevarat probleme de comportament. Copii care necesitau mai multa atentie - da. Am avut o clasa de copii "dificili" : situatie materiala precara, familii destramate, instabilitate pe toate planurile (plimbati de la o invatatoare la alta, pentru ca nimeni nu voia o astfel de clasa). E incredibil ce minuni pot face cateva vorbe bune, un zambet, o incurajare. Din pacate, e dureros sa vezi un copil caruia i se lumineaza privirea pentru ca a fost incurajat si laudat si care se intoarce acasa intr-un mediu toxic.
Evident ca daca problemele scapa de sub control, copilul trebuie dus la un specialist (eu sunt cam sceptica in privinta psihologilor si psihiatrilor din Romania), dar inainte de toate sursa problemelor trebuie cautata tot in familie.
chiar azi am avut un caz cu un baietel de 8 ani cu ADHD si m-a intristat cumplit dosarul lui. Era capabil sa invete la un nivel acceptabil, insa comportamentul lui era dus la extreme. E agresiv si fizic si in limbaj (de unde-l invata?) iar tratamentul medicamentos nu lasa impresia de ameliorare.
A fost pus intr-o clasa cu alti copii ca el si de fapt fiecare izolat de celalat. Acasa insa o situatie familiala instabila, parinti divortati si in relatii de razboi, mama fara nici o ambitie deja in relatie cu un alt barbat, se plangea ca nu-l mai poate controla.
E o boala serioasa si doar medicatia nu-i suficienta daca atmosfera de-acasa e una nesanatoasa, in loc sa amelioreze, agraveaza.
A fost pus intr-o clasa cu alti copii ca el si de fapt fiecare izolat de celalat. Acasa insa o situatie familiala instabila, parinti divortati si in relatii de razboi, mama fara nici o ambitie deja in relatie cu un alt barbat, se plangea ca nu-l mai poate controla.
E o boala serioasa si doar medicatia nu-i suficienta daca atmosfera de-acasa e una nesanatoasa, in loc sa amelioreze, agraveaza.
Asta zic si eu, atmosfera de acasa plus comportamentul parintilor cu copilul sunt de capatai.
Ce inseamna ca un copil innebuneste in crize? In primul rand cred ca e important de spus si varsta copilului, una-i cand un copchil mic se crizeaza, alta-i la pubertate, nu poti aplica acelasi program.
Copiii sunt extraordinari, chiar de cand sunt bebelusi incearca sa manipuleze parintii
si tot incearca sa faca lucruri nepermise ca sa-i testeze pe cei mari cat de departe pot merge. Si daca nu se reactioneaza imediat, cauza e pe jumatate pierduta.
Comunicatia este iarasi foarte importanta in familie, incepand de la ce distanta vorbesti cu copilul (e bine de coborat la nivelul lui, ochi in ochi), tonul este important, pana la continut.
Ce inseamna ca un copil innebuneste in crize? In primul rand cred ca e important de spus si varsta copilului, una-i cand un copchil mic se crizeaza, alta-i la pubertate, nu poti aplica acelasi program.
Copiii sunt extraordinari, chiar de cand sunt bebelusi incearca sa manipuleze parintii
si tot incearca sa faca lucruri nepermise ca sa-i testeze pe cei mari cat de departe pot merge. Si daca nu se reactioneaza imediat, cauza e pe jumatate pierduta.Comunicatia este iarasi foarte importanta in familie, incepand de la ce distanta vorbesti cu copilul (e bine de coborat la nivelul lui, ochi in ochi), tonul este important, pana la continut.
Exista o tendinta de a arunca toate problemele unei familii in carca unei afectiuni. Da, exista acest sindrom dar asta nu inseamna ca toti copiii agitati sau mai energici sufera de ADHD.
Trebuie sa intelegem ca un copil de la o varsta mica trebuie sa faca miscare. Si alimentatia are rolul ei dar un copil trebuie sa alerge , sa se miste, sa consume energie, sa petreaca foarte mult timp in aer liber.Eu merg pe strada si vad bunici sau mame care le spun copiilor: Nu mai alerga! Stai cuminte!Potoleste-te! Sau si mai rau: parinti care impun copiilor sa nu iasa din casa. Ei intotdeauna gasesc o modalitate de a-si consuma energia. Chiar nu au nicio vina.
Am intalnit prin natura profesiei (sunt profesoara) un copil care manifesta toate simptomele descrise inainte. Ce-am facut? Am chemat parintii la scoala. A venit tatal. Care credeti ca era atitudinea copilului cand a venit tatal sau la scoala? Era foarte mandru desi situatia lui disciplinara nu era stralucita. De ce era mandru? Pentru ca tatal lui ,care in mod obisnuit nu-i acorda foarte mult timp, se interesa de el , ii acorda atentie. Surprinzator , cateva saptamani nu a mai avut niciun fel de problema. Obtinuse ce dorise:atentia tatalui sau.
Copiii au nevoie in primul rand de iubirea parintilor lor si doar dupa aceea de restul. Cand ei nu gasesc iubirea in familie, o cauta in alta parte si in multe cazuri nu stiu sa aleaga.In aceste situatii stiti ce se intampla mai departe.
Trebuie sa intelegem ca un copil de la o varsta mica trebuie sa faca miscare. Si alimentatia are rolul ei dar un copil trebuie sa alerge , sa se miste, sa consume energie, sa petreaca foarte mult timp in aer liber.Eu merg pe strada si vad bunici sau mame care le spun copiilor: Nu mai alerga! Stai cuminte!Potoleste-te! Sau si mai rau: parinti care impun copiilor sa nu iasa din casa. Ei intotdeauna gasesc o modalitate de a-si consuma energia. Chiar nu au nicio vina.
Am intalnit prin natura profesiei (sunt profesoara) un copil care manifesta toate simptomele descrise inainte. Ce-am facut? Am chemat parintii la scoala. A venit tatal. Care credeti ca era atitudinea copilului cand a venit tatal sau la scoala? Era foarte mandru desi situatia lui disciplinara nu era stralucita. De ce era mandru? Pentru ca tatal lui ,care in mod obisnuit nu-i acorda foarte mult timp, se interesa de el , ii acorda atentie. Surprinzator , cateva saptamani nu a mai avut niciun fel de problema. Obtinuse ce dorise:atentia tatalui sau.
Copiii au nevoie in primul rand de iubirea parintilor lor si doar dupa aceea de restul. Cand ei nu gasesc iubirea in familie, o cauta in alta parte si in multe cazuri nu stiu sa aleaga.In aceste situatii stiti ce se intampla mai departe.
Ei, cam asa e cum ziceti voi, insa si copiii pot fi asa de dificili sa te scoata din sarite orice ai face si nu stiu daca e obisnuinta sau o problema mai serioasa.
Asta e show-ul de care va vorbeam The House of Tiny Terrors; poate l-ati vazut si voi. M-am ingrozit o data cand m-am uitat.
edit: se chema la inceput The House of Tiny Tearaways with Dr. Tanya Byron
Clinical psychologist Dr Tanya Byron throws open the doors of The House of Tiny Tearaways to families who can't take any more, whose kids scream, kick, swear, won't eat, won't sleep and generally drive their parents up the wall.
TV's first ever toddler sanctuary remains a place where parents at the end of their tether can retreat to along with their children aged one to eight. Dr Tanya will be working with the children, but most of all she'll be working with their parents to get to the root cause of the problems and discover why their behaviour is as it is. With Tanya's help and advice, will the families be able to solve problems they've never been able to crack before?
The families are in the house for six days from Sunday to Friday. It will be a dramatic journey over the week: under Tanya's watchful eye the families encounter different parenting approaches used by the other families in residence. Presenter Claudia Winkleman guides the audience through the daily events.
Asta e show-ul de care va vorbeam The House of Tiny Terrors; poate l-ati vazut si voi. M-am ingrozit o data cand m-am uitat.
edit: se chema la inceput The House of Tiny Tearaways with Dr. Tanya Byron
Clinical psychologist Dr Tanya Byron throws open the doors of The House of Tiny Tearaways to families who can't take any more, whose kids scream, kick, swear, won't eat, won't sleep and generally drive their parents up the wall.
TV's first ever toddler sanctuary remains a place where parents at the end of their tether can retreat to along with their children aged one to eight. Dr Tanya will be working with the children, but most of all she'll be working with their parents to get to the root cause of the problems and discover why their behaviour is as it is. With Tanya's help and advice, will the families be able to solve problems they've never been able to crack before?
The families are in the house for six days from Sunday to Friday. It will be a dramatic journey over the week: under Tanya's watchful eye the families encounter different parenting approaches used by the other families in residence. Presenter Claudia Winkleman guides the audience through the daily events.
Iaca, dupa 1 minut de vazut copiii aia eu spun ca parintii i-au facut sa fie asa. 
Vazut clipul. Vazut si multe emisiuni in care parintii se pling ca aia mici nu ii asculta, dar vazut si multe familii in care loazele fac absolut orice ii taie capul si desteptii de parinti rid ca viteii la poarta noua, de-a dreptul incintati "vaaai ce inteligent e, face numai ce vrea!"
Parerea mea e ca de prea multe ori pentru orice dezechilibru creat de familie/societate in comportamentul unui om, dezechilibru care NU tine de patologie, indiferent de virsta, se cauta "boli" si "cauze genetice". Ca nu-i poti spune aluia ca e timpit si ca nu e in stare sa isi creasca copilul. Mai bine ii gasesti o boala si-l indopi cu buline.
Parerea mea e ca de prea multe ori pentru orice dezechilibru creat de familie/societate in comportamentul unui om, dezechilibru care NU tine de patologie, indiferent de virsta, se cauta "boli" si "cauze genetice". Ca nu-i poti spune aluia ca e timpit si ca nu e in stare sa isi creasca copilul. Mai bine ii gasesti o boala si-l indopi cu buline.
Si eu cred ca de vina sunt parintii.Nu zic ca nu or fi si diferite afectiuni,insa in majoritatea cazurilor parintii sunt vinovati pentru ca nu stiu sa ii educe.
Vad in jurul meu fel de fel de copii,care au 4-5-6 ani si care fac numa ce vor ei:urla,tipa,trantesc,lovesc,iar cei mari spun "Nu am ce sa ii fac"!
Ba ai,dar nu vrei!
Aaa,iar in emisiunea aia se dovedeste ca odraslele pot fi educate,daca parintii stiu ce sa le faca!
Super emisiune
Vad in jurul meu fel de fel de copii,care au 4-5-6 ani si care fac numa ce vor ei:urla,tipa,trantesc,lovesc,iar cei mari spun "Nu am ce sa ii fac"!
Ba ai,dar nu vrei!
Aaa,iar in emisiunea aia se dovedeste ca odraslele pot fi educate,daca parintii stiu ce sa le faca!
Super emisiune
Usor nu e de gasit calea de mijloc, si in unele carti am gasit sfaturi dintr-astea sa explici copilului de ce nu are voie sa faca asta sau cealalta, chestie care nu e buna (am simtit-o pe pielea mea: tot ii explicam copilului de 2 ani care-i treaba, copilu' tot pe-a lui. Pana mi-am dat seama ca intre noi doua eu sunt bossul si ca fiica-mea pur si simplu trebuie sa faca sau sa nu faca niste chestii pe care le spun eu, fara multe explicatii. Caz rezolvat).
Sa educi copiii ca n-au drept de apel tot nu-i bine, au senzatia ca nu-s importanti si iubiti.
si ca fiica-mea pur si simplu trebuie sa faca sau sa nu faca niste chestii pe care le spun eu, fara multe explicatii. Caz rezolvat).Sa educi copiii ca n-au drept de apel tot nu-i bine, au senzatia ca nu-s importanti si iubiti.
Pai da,ca degeaba iti bati tu capul sa ii explici la pusti care are2 ani si nici nu vorbeste bine.
Dr deja dupa ce incepe sa vorbeasca poti sa ii explici si sa vorbesti cu el.
Mie mi se pare foarte buna faza cu pedepsele.Nu bataie!Pedepse,dar pe care copiii sa priceapa de ce le incaseaza,care sa fie aplicate,dar nu exagerat
E greu intr-adevar!
Dr deja dupa ce incepe sa vorbeasca poti sa ii explici si sa vorbesti cu el.
Mie mi se pare foarte buna faza cu pedepsele.Nu bataie!Pedepse,dar pe care copiii sa priceapa de ce le incaseaza,care sa fie aplicate,dar nu exagerat
E greu intr-adevar!
La doi ani te poti intelege cu copiii si verbal.
Nu zic ca nu se paote,dar e mai greu
E mult mai usor sa ii explici unui copil de 4-5 ani decat unuia de 2 ani.
Acum,sigur,s-ar putea sa ma insel ca inca nu-s trecuta prin asta
E mult mai usor sa ii explici unui copil de 4-5 ani decat unuia de 2 ani.
Acum,sigur,s-ar putea sa ma insel ca inca nu-s trecuta prin asta
Normal, poke, altfel vorbeste copilul si intelege la 5 ani. Si-i bine sa-i spui si de ce nu are de facut ceva, dar scurt si la obiect, explicatiile din astea interminabile pana zice si copilul ca a inteles despre ce-i vorba nu-si au rostul.
Asa-i cum zice kalua la parinte e puterea, copilul tot incearca sa-l jongleze pe parinte dar parintele trebuie sa fie ferm pe pozitie. Dar mai sunt si bunicii care din comoditate din lipsa de rabdare fac ce vrea copilul si apoi ti se pare ca trebuie s-o iei de la capat.
Un copil de 2 ani intelege ce-i spui doar ca daca nu-i convine se face ca nu intelege, el vrea sa fac ce vrea el si de aici lupta.
Si cu calea de mijloc e destul de greu, cateodata nu stii cat sa-l lasi si cat nu.Daca il lasi prea mult nu e bine dar nici daca il lasi prea putin tot nu-i bine.
Eu cred ca totusi copiii in functie de parinte stiu cam cat pot intinde coarda.
Un copil de 2 ani intelege ce-i spui doar ca daca nu-i convine se face ca nu intelege, el vrea sa fac ce vrea el si de aici lupta.
Si cu calea de mijloc e destul de greu, cateodata nu stii cat sa-l lasi si cat nu.Daca il lasi prea mult nu e bine dar nici daca il lasi prea putin tot nu-i bine.
Eu cred ca totusi copiii in functie de parinte stiu cam cat pot intinde coarda.
Alte apucaturi in care parintii nu prea centreaza ca model pentru prostul obicei insa pot fi cei care sa impiedice disconfortul provocat de tendinta copiilor de a cere atentie.
Fairfax, Va.: I have a 15-month-old son who constantly bites. My husband and I are his favorite targets, but he has also gone after his daycare providers and other children. He has been doing this since he was about 8 months old, and nothing we do to stop it has worked.
When he bites, we hold him away from us, hold his hands in front of him, and tell him "No, we don't bite." He gets quiet, hangs his head, and seems to understand that this his behavior is unacceptable, but as soon as we release him, he laughs and tries to bite again.
What can we do to teach him not to bite?
Tanya Byron: When he bites say "NO!" firmly then take him to the corner and face him into the corner holding him and looking away for one minute. Or you could put him on the bottom stair or in his room or on a beanbag in the corner. Hold him firmly if necessary, look away and ignore all crying and shouting. Then after a minute tell him if he bites again he will go back to the corner, room, stair and then get on with the day and praise all lovely behaviour. You current approach is not firm enough and seems to be a game for him from which he will not learn anything except that biting gets mummy or daddy's attention.
Northern Va.: We have a wonderful 4 year old girl -- bright, sweet and beautiful. The problem -- she gets very demanding when we return home from work/school. If I stop to go to the bathroom I hear yelling. If I answer the phone or try to make dinner I am constantly interrupted. I know a lot of kids have trouble with transitions, but it is so aggravating -- what can I do to make things smoother?
Tanya Byron: It is very important that you set some clear boundaries around your daughter's behaviour and that she understands them by there being clear consequences if they are not met. At four your daughter is old enough to process information about her behaviour (under the age of three less so as the frontal lobes of the brain are still developing and these are involved in social and emotional understanding, moral reasoning etc.)and so you need to clearly explain to her what she is doing that you are unhappy with and how you expect it to stop. Then explain to her that if she bothers you when you are getting on with a task or need to do something there will be an immediate consequence. I suggest at these times taking a favourite toy, putting it on a high shelf and telling her that she can't have it until you decide she is behaving better. If she screams and has a tantrum - ignore it. This is hard and you need nerves of steel but ignoring is a very powerful response and although will initially make the screaming worse as she demands your attention back, will soon if you are consistent with your ignoring, make the tantrum and demanding behaviour disappear. This is partciularly if you make sure you praise your daughter when she is behaving nicely so she clearly understands the best way to get your behaviour. So my advice is simply to be firm with your rules around behaviour and stick to them. Ask her twice to stop what she is doing: once nicely them once firmly with an authoritative tone of voice. If she stops, praose her. If she doesn't there must be an immediate consequence and then ignoring for the resultant tantrum. Over time she will learn when mummy and daddy mean no and also this is an important lesson in her young life especially as she begings to interact in larger social groupings such as playschool etc. Good luck!
sursa Washington Post
Fairfax, Va.: I have a 15-month-old son who constantly bites. My husband and I are his favorite targets, but he has also gone after his daycare providers and other children. He has been doing this since he was about 8 months old, and nothing we do to stop it has worked.
When he bites, we hold him away from us, hold his hands in front of him, and tell him "No, we don't bite." He gets quiet, hangs his head, and seems to understand that this his behavior is unacceptable, but as soon as we release him, he laughs and tries to bite again.
What can we do to teach him not to bite?
Tanya Byron: When he bites say "NO!" firmly then take him to the corner and face him into the corner holding him and looking away for one minute. Or you could put him on the bottom stair or in his room or on a beanbag in the corner. Hold him firmly if necessary, look away and ignore all crying and shouting. Then after a minute tell him if he bites again he will go back to the corner, room, stair and then get on with the day and praise all lovely behaviour. You current approach is not firm enough and seems to be a game for him from which he will not learn anything except that biting gets mummy or daddy's attention.
Northern Va.: We have a wonderful 4 year old girl -- bright, sweet and beautiful. The problem -- she gets very demanding when we return home from work/school. If I stop to go to the bathroom I hear yelling. If I answer the phone or try to make dinner I am constantly interrupted. I know a lot of kids have trouble with transitions, but it is so aggravating -- what can I do to make things smoother?
Tanya Byron: It is very important that you set some clear boundaries around your daughter's behaviour and that she understands them by there being clear consequences if they are not met. At four your daughter is old enough to process information about her behaviour (under the age of three less so as the frontal lobes of the brain are still developing and these are involved in social and emotional understanding, moral reasoning etc.)and so you need to clearly explain to her what she is doing that you are unhappy with and how you expect it to stop. Then explain to her that if she bothers you when you are getting on with a task or need to do something there will be an immediate consequence. I suggest at these times taking a favourite toy, putting it on a high shelf and telling her that she can't have it until you decide she is behaving better. If she screams and has a tantrum - ignore it. This is hard and you need nerves of steel but ignoring is a very powerful response and although will initially make the screaming worse as she demands your attention back, will soon if you are consistent with your ignoring, make the tantrum and demanding behaviour disappear. This is partciularly if you make sure you praise your daughter when she is behaving nicely so she clearly understands the best way to get your behaviour. So my advice is simply to be firm with your rules around behaviour and stick to them. Ask her twice to stop what she is doing: once nicely them once firmly with an authoritative tone of voice. If she stops, praose her. If she doesn't there must be an immediate consequence and then ignoring for the resultant tantrum. Over time she will learn when mummy and daddy mean no and also this is an important lesson in her young life especially as she begings to interact in larger social groupings such as playschool etc. Good luck!
sursa Washington Post
apropo de bunici eu o am pe bunica-mea aici. deci e strabunica copilului. Rabdare are cat cuprinde problema e ca fii-mea face ce vrea cu ea si din cauza asta nu pot sa ma bazez pe ea cu nimic. Aici cel putin o data pe luna au "zile pedagogice" in care de regula ori au niste activitati in exterior pe care pe langa ca nu le gasesc interesante mai sunt si costisitoare. Si-atunci mai apelez la bunica-mea sa vina la noi. Din pacate n-are o influentza buna asupra copilului. Cateva zile dupa ce pleaca par o gheonoaie in comparatie cu ea 
. Si degeaba-i spun ca nu-i e permis orice... parca as vorbi cu vantul
Cat despre articolul din ziar faine sfaturile si de bun simt, insa secretul e in fermitate. Daca n-o face parintele de fiecare data rezultatul nici nu apare si copilul va continua sa aiba un comportament extrem.
si eu am zis de multe ori, e greu de gasit linia aia care balanseaza perfect prietena si mama. Daca ne tragem prea tare de sireturi nu-i bine, daca suntem prea severe iar nu-i bine.
ooooff
. Si degeaba-i spun ca nu-i e permis orice... parca as vorbi cu vantul Cat despre articolul din ziar faine sfaturile si de bun simt, insa secretul e in fermitate. Daca n-o face parintele de fiecare data rezultatul nici nu apare si copilul va continua sa aiba un comportament extrem.
si eu am zis de multe ori, e greu de gasit linia aia care balanseaza perfect prietena si mama. Daca ne tragem prea tare de sireturi nu-i bine, daca suntem prea severe iar nu-i bine.
ooooff
Numai mama sa nu fii 
.
Si eu par la fel o scorpie dupa o vizita de-a bunicii, asa ca am mai rarit-o.
.Si eu par la fel o scorpie dupa o vizita de-a bunicii, asa ca am mai rarit-o.
This is a "lo-fi" version of our main content. To view the full version with more information, formatting and images, please click here.