Cat suntem dispusi sa luptam pentru a ne pastra relatia? Cate compromisuri facem? Stim unde sa ne oprim inainte sa nu mai fim noi insine? Si ce e mai important: de unde stim ca merita sa luptam? Ce ne facem daca luptam singuri? Daca cealalta persoana nu manifesta nici cel mai mic interes pentru asta?

Urmaresc persoanele din jurul meu si fiecare are o problema de cuplu pe care incearca cu disperare sa o rezolve cat mai bine. Unii sunt razbunatori (Aaa, m-a inselat? O sa ii platesc cu aceeasi moneda!); altii sunt disperati(Ce ma fac daca ma paraseste? Nu stiu sa traiesc fara el/ea); altii sunt analitici (Cum am ajuns aici? Si se apuca si intorc pe toate partile diferite intamplari, gesture, priviri. De cele mai multe ori acest puzzle se tot face si desface in minte, pana nu mai stiu cum sa il readuca la forma initiala).

Eu sunt tipul analitic. Despic firul in 20, il intorc pe toate partile, interpretez totul. Bineinteles ca in final ajung la o concluzie care nu ma avantajeaza. O sa spuneti ca asta denota lipsa de incredere in mine. Poate. Am si eu momente de nesiguranta, nu sunt Superwoman.

Stiu insa unde sa ma opresc? De cele mai multe ori nu. Ma opresc intodeauna dincolo de linia de sosire (cu mult). Niciodata inainte. Merg pana in panzele albe. Nu pot abtine insa sa nu ma intreb: stim oare cat de tarziu este prea tarziu?
Text: Simona Voinea