In ziua de astazi, daca nu ai buzunarul plin - si pentru foarte multa lume chiar nu conteaza cum l-ai umplut, pentru ca nu intereseaza cum ai facut banii ci numai faptul ca ii ai - esti catalogat drept un “nimeni”. Totul a ajuns a se masura in bani. Casa, masina, realizarile personale, pozitia ocupata in societate, importanta persoanei pe care o ai alaturi, importanta ta ca om, toate sunt date de cat de mare este buzunarul si de cat de adanc esti dispusa sa bagi mana in el.
Pana si cind te duci la piata, precupeata este tentata sa te masoare de sus in jos si de jos in sus in timp ce se hotaraste sa iti spuna care este pretul unei legaturi de patrunjel…
In aceste conditii, poate ca ar fi bine sa ne punem urmatoarea intrebare: sa fi ajuns banul unitatea de masura a omului si a valorii sale ?!
Ne fac oare banii mai bune, ne umanizeaza?!
Banii ne elibereaza sau ne limiteaza?!
In lupta uneori atat de acerba pentru o bucata de paine (pentru unii neagra si amara, pentru altii un cozonac pufos si dulce) incepem cu toatele sa fim mai pragmatice decat ar trebui.
Viata spirituala, la viata culturala, nu neaparat sentimentul religios- par sa fie intr-un impas.
Au ajuns intr-adevar oamenii sa fie prea “prinsi” intr-un cotidian mizer si cenusiu, raportat vesnic la castigul zilnic?

Da, banii ne pot asigura tot confortul, insa mai suntem oare interesate de evolutia in plan spiritual in era cand spoiala stralucitoare ia ochii, incat nu se mai vede incultura, agramatismul?!
Tot alergand dupa o oarecare pozitie intr-o societate in care ierarhia pare ca depinde in exclusivitate de potenta financiara, nu devenim oare sclave?!
Nu devenim pe nesimtite robii ideii de ban, ca semn distinctiv al puterii acumulate si al ascensiunii sociale?
Pentru ca, vrem-nu vrem, banul in sine ne acapareaza, ajunge sa ne “dirijeze” comportamentul, incepem ne concentram numai asupra obtinerii lor, nerealizand faptul ca banul nu ne face nici mai destepte, nici mai culte, nici mai placute?!
Pentru cati dintre noi valoarea unui om nu se masoara in grosimea portofelului, ci in valoarea lui intelectuala si in bun-simt? Pentru citi criteriul de baza al aprecierii unei fiinte, acela de a fi om, nu este demodat?
Cuvintul “valoare” si-a limitat sensurile. Cand spunem valoare ne gandim necontrolat la valoare pecuniara.
Catre ce se indreapta societatea in care traim?
Intr-un mediu in care mercantilismul si nu omul se afla pe primul loc, ce ne rezerva viitorul?
Pana unde suntem dispusi sa mergem in dorinta de acumulare?! Intre "a fi" si “a avea”, oare ce suntem dispuse sa alegem?!
Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)