... Fara sa-i dau voie, grabita, vine intr-una ziua mea.. (Vorba cantecului)
Intotdeauna am facut mare caz din asta. Numai ca de vreo doi-trei ani, am cam luat lovituri sub centura vizavi de ‘marele eveniment’. Asa ca m-am linistit definitiv.
La o adica, e o zi ca oricare alta. Planurile in genul: “Iesim in oras, mergem acolo sau dincolo” pica. Desi uneori stabilim din timp, fix la plecare apare ceva. Si se amana... si se tot amana, si eu stau la usa si astept. Mi-e lene sa ma dezbrac, sa imi dau cizmele jos sau sa deschid calculatorul. Iau pisica in brate, o chinui, o foiesc pe toate partile, ma joc cu ea, dar... si ea se plictiseste si fuge.
Si iar raman singura la usa intreband daca e “gata”. Episod dramatic si fara valente. Nervi generatori de riduri in zadar.
Asa ca imi fac planuri pentru anul asta: plec acasa. Mama cu siguranta o sa aiba timp de mine si o sa imi faca toate mofturile. Cate bunatati o sa vad perindandu-se pe la masa mea! Tata o sa isi ia si el liber pentru o zi (tare mult mai munceste!) si o sa incerce sa imi explice din nou despre sigurante, bobine, surse de tensiune.. (ca tot am picat eu examenul!).
Si la ce sa mai astept Ziua Mea, cand eu am despachetat de mult cadourile? Asa sunt eu: ca un copil mic. Am renuntat la obiceiul de a anunta ca “...de azi in 10 zile, 9 zile, 8 zile...” e ziua mea, dar la cadourile primite dinainte nu pot sa renunt. Macar o zi inainte! Macar la 12 noaptea, macar ...
Apropo: cine nu mi-a dat cadoul pe anul asta?

©Adina Arustei