Nu am stiut ca primavara e o poveste. Nu am stiut ca o asteptam. O masuram in haine, in culori, in impliniri profesionale, in zile mai lungi decat nopti.
Mi-o aminteam cum am gasit-o, acum cativa ani, intr-o dimineata. Grabita, iesisem din scara blocului si am vazut copacii cat mine de inalti care inflorisera de cateva zile; ma asteptau sa-i privesc.
Florile albe erau deschise de-a binelea, vantul le scutura, iar copaceii erau drepti si nu le pasa de petale cazute, abia invatasera sa infloreasca…Asa multe petale intr-un copacel nu mai vazusem niciodata si parca mi-a simtit mirarea, m-a chemat sa-i admir si frunzele intr-o zi.
Nu stiu cum i-au fost frunzele; pentru mine a fost un copac pe care l-am vazut o singura data. Un copac care a fost cat o primavara.

Eram in gara, purtam semnele iernii. Geaca imi incalzea umerii, atat cat sa nu ma feresc de frig, sa stau inca dreapta; cu obrajii usor inghetati, respiram adanc aer rece si aerul imi limpezea gandurile.
Am urcat in tren cu gand sa citesc dintr-o carte, timp de trei ore. La un moment dat, m-am uitat pe geam. Aceeasi priveliste linistita ce o gasesti de fiecare data, intre statii.
M-am uitat mai bine la copaci. Erau incremeniti. De data asta, altfel. Nu pentru ca asa le e sortit, sa aiba radacini usor infipte. Le era teama de vant. La prima adiere, stiam ca vor infrunzi si nu vor sti sa se opreasca. Le era rusine de iarna ce ii innobilase cu zapada, caci acum isi doreau sa fie verzi. Tradare ce nu o poti pedepsi pentru ca stii si tu cat vor fi ei de frumosi, copacii verzi.
Cateva vite erau rasfirate pe camp. Le simteam botul cald, rascolind pamant uscat, rece, cautand iarba frageda, ce nu crescuse inca. Le-am spus in gand, cu blandete, dar scurt: ”Rabdare, sa vina ploaia mai intai!”
A aparut o fantana, acolo, in mijlocul campului. As fi vrut sa merg pana acolo, sa ma privesc in apa ei si parte din chip sa-l prind intr-un pahar de apa.
Stiam ca apa e buna, nu mergi acolo decat daca ti-e sete, pentru ca vrei apa…

Ma gandeam cat de mare poate fi primavara. Cat o sa-mi revina mie. Ma gandeam ca o voi regasi in ceva. De data asta, poate, nu va fi copacul.
La inceput am simtit-o in aer. Aerul inca rece ma nelinistea. Simteam ca vine fara sa ma anunte. Ma cauta, fara sa am timp sa ma retrag. Ma asteapta oriunde as intra.
Ea, primavara, stia prea bine ca din momentul in care privisem prin geamul trenului ii lasasem cale deschisa spre mine.
Apoi a venit lumina din soare ca un zambet care iti atrage privirea si caruia cu zambet ii raspunzi.
Stele, ca un pumn de vise, noaptea pe cer, ziua in sufletul meu.
Iarba cruda, asezata pe un camp ce credeam ca va dormi mult timp de acum incolo.
Vantul, vantul acesta ce ma intreaba ce fac, eu stiu doar ce face el, imi aseaza parul, imi cauta mainile, imi cauta gandurile, imi spune ca e doar vant, eu stiu ca e mai mult.
Un copac inflorit, iarasi, chiar in calea mea. Pe acesta l-am vazut de multe ori. L-am vazut dimineata, seara.
Prima data am vazut florile. Apoi si frunzele. A treia oara, am simtit miros de floare.
M-am uitat in sus, sa fie doar florile si cerul.
Am vazut florile asezate pe cer senin, asezate peste nori.
Nici nu mai stiu cum am ajuns eu sa caut primavara.

Otilia Miron