O ramura si un gand si vant leganand. Parca si soarelui ii este frica sa-si scoata capul dintre nori, sfios isi arata cate o raza in fiecare zi dar uneori norul jucaus ii stinge raza cu picaturi de ploaie.
Mereu la poli opusi, mereu unul razand si celalalt plangand parca ar vrea sa-si imparta viata, bucuriile sau necazurile sa le aseze pe o balanta echilibrata si sa se transforme intr-un singur trup.
Soarele, mult prea bun, ar darui din inima cateva raze de soare norului, pentru ca macar din cand in cand acesta sa nu mai planga. Si uneori asa si face si pentru cateva momente norul este fericit si zboara pufos si tantos printre stele.
Dar pentru fiecare zambet de pace daruit, soarele trebuie sa sufere, trebuie sa cunoasca tristetea suferintei, trebuie sa cunoasca frica de a nu avea curajul iesirii la lumina. Candva acesta isi avea iubita luna, dar imbatranita de prea multe stele s-a retras in noapte pentru a oglindi cerul.
Isi dau intalnire doar la apus de zi si isi impletesc sufletele cu dor si dorinta pentru ca mai tarziu spre lasarea intunericului sa rasara o noua stea.

Ai spune parca ca pentru fiecare prunc a lor a doua zi dis de dimineata soarele rade cu toate razele sale iar pentru fiecare stea cazuta isi ascunde chipul, plangand pierderea. Cine stie povestea, cine stie cat poate continua aceasta...

Un articol de Corina Sava