Implicarea femeilor în viaţa socialǎ nu este un fenomen nou dar, dacǎ Hatshepsut a fost faraon „prin excepţie”, adevărata lansare a leadership-ului feminin s-a produs în secolul XX, în democraţiile care au permis nu numai votul feminin, dar şi candidatura la egalitate cu bărbaţii. În opinia multor sociologi, se pare cǎ fenomenul nu se datorează în mǎsurǎ covârşitoare mişcării feministe, cât accesului femeilor la educaţie şi cu deosebire la educaţia bazatǎ pe ştiinţe, ceea ce a condus la transformări sociale, politice şi economice majore în societatea contremporanǎ. O dovadǎ cǎ mişcarea feministǎ nu este neapǎrat cauza principalǎ a afirmǎrii unui numǎr din ce în ce mai mare de femei este însuşi faptul cǎ ascensiunea socialǎ a acestora are loc şi în societǎţi tradiţionaliste, în care feminismul este departe de a constitui o forţǎ. Mai aproape de realitate mi se pare argumentul potrivit cǎruia performanţele obţinute de liderele contemporane au arătat că implicarea femeilor în sfera puterii nu este doar un capriciu, aşa cum îl pot considera conservatorii care văd femeia închisă în tradiţia casnică sau oricum subordonată bărbatului. Acestui model i se opune implicarea socială, economică şi politică de pe poziţii de egalitate şi recunoaşterea nu numai a acestor drepturi egale cu ale bărbaţilor, ci şi a unor capacităţi intelectuale şi calităţi profesionale care să facă esenţială participarea lor în sferele de decizie de prim nivel.

Femeia a dovedit cǎ, in extremis, poate fi un „tatǎ bun”, care pleacǎ la uzinǎ, arǎ ogorul sau conduce misiuni spaţiale. Deocamdatǎ însǎ, cu tot progresul uimitor al ştiinţei, bǎrbatul nu a dovedit cǎ poate fi o „mamǎ bunǎ”, nu numai pentru cǎ este lipsit de datele fiziologice necesare maternitǎţii, ci şi pentru cǎ, undeva, în straturile profunde ale subconştientul, recunoaşte ca a fi o mamǎ bunǎ n-a fost niciodatǎ de naturǎ sǎ ofere în mod nemijlocit un statut social prestigios pentru subiectul în cauzǎ, ba dimpotrivǎ. În zilele noastre însǎ,  cel puţin în viziunea Aurorei Liiceanu, se pare cǎ  „Vremurile sint grele pentru barbati si vor fi si mai grele. Dreptul la placere si la divort cu inima usoara, banii, sint amenintari pentru barbati. Prima mare amenintare a fost pilula. Daca femeile controleaza nasterea, controleaza finantele, nu stiu ce mai ramine din controlul masculin” (Aurora Liiceanu: Femei natural adevarate nu prea mai exista, interviu în Academia Caţavencu, martie 2007)

La Prima Convenţie privind Abordarea Teritorialǎ a Dezvoltǎrii, care a avut loc în martie 2007 la Marsilia, reprezentanta Ministerului francez al Educaţiei a afirmat cǎ, în ultimii ani, rezultatele la învǎţǎturǎ pe categorii fete/bǎieţi nu se mai dau publicitǎţii din cauza contraperformanţelor penibile ale bǎieţilor. Dacǎ lucrurile vor evolua pe coordonatele deja vizibile în ţǎrile avansate, unde fetele îi întrec pe băieţi la şcoală şi au atins procentul de 57% în universităţi, inclusiv la matematică şi inginerie, e foarte posibil ca, în secolul urmǎtor, sǎ fie mai uşor de aflat o savantǎ de succes decât o mamǎ de succes.

Astfel, dupǎ multe milenii, pomul din grǎdina Edenului, hrǎnit cu seva dispreţului pentru rolul şi contribuţia femeilor în evoluţia societǎţii, a începul sǎ dea roade şi omenirea constatǎ cu uimire, pe zi ce trece, cǎ ele sunt otrǎvite. Ca atare, vocaţia ancestralǎ a femeilor, legatǎ de naşterea, creşterea şi educarea unor generaţii tinere solide şi echilibrate, socotitã atâta amar de vreme „floare la ureche”, ceva „uşor” şi „la îndemâna oricui”, ar trebui sǎ fie reconsideratǎ.  Vom asista oare la o nouǎ rǎsturnare a scǎrii de valori, în care sentimentul şi, de ce nu, misiunea maternitǎţii sǎ fie mai rare şi implicit mai preţioase decât performanţa socialǎ şi chiar decât cea ştiinţificǎ? La întrebarea aceasta numai viitorul va putea rǎspunde. În mod paradoxal, aceastǎ reconsiderare nu va fi posibilǎ decât prin accesul la invǎţǎturǎ pentru toţi cei care au curiozitatea şi dorinţa lǎuntricǎ de a explora, de a experimenta, de a cunoaşte, fǎrǎ îngrǎdiri selective fǎcute de cei ce-şi închipuie cǎ „ştiu precis”, a priori, cǎ intelectul unora este „mai potrivit” decât al altora. Trebuie sǎ admitem, o datǎ pentru totdeuna, cǎ un pumn mai greu nu implicǎ mod necesar şi o minte mai agerǎ.

”Rareori sunt de acord bǎrbaţii şi femeile asupra meritului unei femei: interesele lor sunt prea deosebite”  afirmǎ Jean de La Bruyère, într-o cugetare de bun-simţ. Şi tot el continuǎ, în alt loc: „ [...] oricât aş fi de convins cǎ cei aleşi pentru diferite funcţii – fiecare dupǎ înzestrarea lui fireascǎ şi dupǎ pregǎtirea lui – îşi fac bine datoria, imi iau inima în dinţi şi spun cǎ s-ar putea întâmpla sǎ existe pe lume multe persoane – cunoscute sau necunoscute – nefolosite de nimeni şi care şi-ar face datoria foarte bine; şi sunt îndemnat la credinţa aceasta de uluitorul succes al unor oameni pe care numai întâmplarea i-a adus la rostul lor şi despre care nu se auzise  pânǎ atunci cine ştie ce. Câţi oameni minunaţi, înzestraţi cu straşnice talente, au murit fǎrǎ a se fi pomenit ceva despre ei? şi câţi mai trǎiesc şi astǎzi, despre care nu se vorbeşte nimic şi despre care nu se va vorbi niciodatǎ?” (La Bruyere, Caracterele, Ed. Pentru Literatura, 1968, vol I, pag. 159; 134. )
Şi câţi dintre aceştia vor fi fiind, oare, femei?