A venit toamna… Ca o usa trantita de perete intr-o liniste perfecta. Ca o palma inghetata peste o fata arsa de soare. Cu ploi reci si vant taios in suflete si pe trotuare. Mi-a alungat tricourile din dulap si m-a trimis la sertarul cu esarfe. Ca in fiecare an, am incercat sa ma ascund de ea. Sa imi ascund zambetele, razele de soare adunate de-a lungul verii in suflet, valurile marii, verdele padurii. Sa le pun bine, sa le inchid cu cheia. Dar toamna asta a aparut exact in mijlocul unui zambet. Un zambet nou, incitant, de care as fi vrut sa ma bucur mai mult timp, inainte de a-l ascunde. A trebuit sa i-l smulg din gheare toamnei. Abia am scapat.

Pic, pic, pic…imi bate la geam. Ma tachineaza. Imi face cu ochiul printre lacrimi, imi zambeste trist, parca mi-ar spune ca degeaba incerc sa ma  ascund, sa mimez vara, ca ea ma cunoaste bine. Suntem suflete gemene. Durerea, tristetea si lacrima fac parte din fiinta noastra. Si o urasc pentru ca imi seamana atat de mult si pentru ca imi aduce aminte de mine. Cea reala. Cea cruda…

Dar, ca in nici un alt an, azi o privesc in fata si ii zambesc curat. Am vara in suflet si in priviri. E adevarat, semanam, dar de anul trecut, am  invatat ceva nou. Am crescut, am uitat, m-am vindecat. Uite, vezi? Inca se vede cicatricea. NU! Nu pune mana! Abia s-a inchis rana. Inca doare cand ploua. Mai ales cand vii asa, pe neasteptate si ma zgribulesti cu imbratisarea ta uda si rece. Priveste-ma cat vrei prin ferestre plouate. Dar nu ma atinge. Lasa-ma o vreme. Pana la anul. Cine stie? Poate anul viitor te las sa ma imbratisezi fara teama.
Asa ca... bine ai venit. Fa-ti de cap! Asa cum ai venit, tot asa o sa si pleci.
Eu astept vara…

Un articol de Simona Carlugea